Am vazut astazi un film foarte bun - "Viata lui David Gale", pe care vi-l recomand. Inceputul filmului, foarte tare, profesor de filosofie catre studenti:
“Hai, ganditi! Vreau sa cautati adanc in mintile voastre si sa ne spuneti care sunt fanteziile voastre. Pacea pe pamant? Ma gandeam eu.... Visati la faima internationala? Visati sa castigati un premiu Pulitzer? Sau un Premiu Nobel pentru Pace? Sau un premiu MTV? Visezi sa intalnesti un geniu sexy, aparent rau, dar pe ascuns clocotind de pasiune nobila si care sa doarma pe pata ramasa pe cearceaf?
- Eu vreau doi! (o studenta din amfiteatru)
- Ce ai zis?
- Eu vreau doi!
- Kimberley vrea doi... Tu intelegi fanteziile lui Lacan.
Fanteziile trebuie sa fie nerealiste. Pentru ca in secunda in care primesti ceea ce cauti, nu ti-l mai poti dori. Ca sa poata exista, in continuare, obiectul dorit trebuie sa fie perpetuu absent. Nu iti doresti lucrul in sine, ci fantezia despre acel lucru. Deci dorinta sustine fanteziile nerealiste. Asta vrea sa spuna Pascal atunci cand zice ca suntem cu adevarat fericiti atunci cand visam la o fericire viitoare. De asta spunem “Vanatoarea e mai dulce decat prada” sau “Ai grija ce iti doresti nu pentru ca il vei obtine, ci pentru ca esti blestemat sa nu il mai vrei, odata ce l-ai obtinut”. Lacan spune ca daca te ghidezi dupa nevoie, nu vei fi niciodata fericit. Sa fii o fiinta umana inseamna sa tinzi sa te ghidezi dupa idealuri si sa nu iti masori viata dupa cate dorinte ti-ai implinit, ci dupa momentele infime de integritate, compasiune, ratiune si sacrificiu de sine. Pentru ca pana la urma, valoarea propriei noastre vieti este data de pretuirea vietii celorlalti."
30 sept. 2007
Nu ma descurc
De cand am inceput cu blogul asta ma lovesc de tot felul de piedici pentru ca nu ma prind de cum se administreaza optiunile astea din spate :-(
De exemplu, acum nu stiu cum sa fac sa raspund la comentarii. By the way - am primit cateva comentarii si sunt chiar bucuroasa ca primesc semne de viata. Multumesc, orice vorba - buna, rea - e binevenita. Ma simt un 'toddler' care se teme sa se ridice in picioare si tot alerga de-a busilea prin jur.
Asa: problema mai noua e ca ajung pe pagina unde pot eu insami sa raspund unui comentariu dar pagina asta se tot incarca si se tot incarca si orice scriu se sterge la fiecare incarcare :-((. E evident ca e ceva in neregula acolo. Am dat stop din browser, am scris, dar cand sa postez imi spune ca nu sunt logata. Introduc datele... nu ma recunoaste. Pai cum nu ma recunoaste daca in back-end, unde postez articole, pot sa intru??? !!! Anyway... O sa mai incerc, candva ma descurcam mai bine prin itzele astea gandite de it-isti.
De exemplu, acum nu stiu cum sa fac sa raspund la comentarii. By the way - am primit cateva comentarii si sunt chiar bucuroasa ca primesc semne de viata. Multumesc, orice vorba - buna, rea - e binevenita. Ma simt un 'toddler' care se teme sa se ridice in picioare si tot alerga de-a busilea prin jur.
Asa: problema mai noua e ca ajung pe pagina unde pot eu insami sa raspund unui comentariu dar pagina asta se tot incarca si se tot incarca si orice scriu se sterge la fiecare incarcare :-((. E evident ca e ceva in neregula acolo. Am dat stop din browser, am scris, dar cand sa postez imi spune ca nu sunt logata. Introduc datele... nu ma recunoaste. Pai cum nu ma recunoaste daca in back-end, unde postez articole, pot sa intru??? !!! Anyway... O sa mai incerc, candva ma descurcam mai bine prin itzele astea gandite de it-isti.
28 sept. 2007
No comment!
Aceasta femeie este un fost model care defila candva pe podiumuri. Tipa se numeste Isabelle Caro (Franta), are 31 de kilograme (la 1,75 m) !!!!!!!!!!! Sufera de anorexie de mai bine de zece ani. Am citit ca are si psoriazis, toate astea din cauza regimului alimentar sever pe care şi l-a impus. NO COMMENT!
27 sept. 2007
Prefer adevarul care ustura
Un prieten bun si drag sufera foarte tare. A fost parasit de iubita fara prea multe explicatii si se simte pierdut. Nu isi gaseste linistea, nu reuseste sa doarma, nu gaseste raspunsuri la intrebarile care dau navala in fiecare clipa. Are toate simptomele unei crize recente... de inima ranita. Nu se poate concentra, nu isi gaseste locul, incearca cu disperare sa inteleaga ‘de ce’; toate zilele se scurg in agitatie, nervozitate, sentimentul dezolant al singuratatii... adica exact cum este mai trist... Si peste toate acestea, banala si singura explicatie ‘Am nevoie de timp ca sa imi dau seama ce simt’. Ca sa-i indulcim putin suferinta, ne-am intalnit la o bere, 3 fete si prietenul indurerat. Fara exceptie, toata lumea de la masa traise cel putin o data sentimentul de a fi parasit, uitat, lasat deoparte fara a intelege de ce. Ouch!
Personal, am trecut cu varf si indesat printr-o astfel de experienta. Nu am inteles niciodata de ce, in loc sa imi spuna adevarul, prefera sa serpuiasca printre explicatii inutile. Explicatii pe care vrei cu disperare sa le crezi atunci cand iti doresti ca lucrurile sa mearga. Le lasi sa te orbeasca si cand totul se termina ramai buimac si nu intelegi de ce.
Apropos de ‘de ce’: de ce cand nu mai iubim nu alegem calea poate mai grea, dar de fapt mult mai corecta, de a-i spune celuilalt ‘nu te mai iubesc’??!! Gasesc ca e o chestiune de franchete si de respect. Iar opusul, faptul ca evitam sa spunem lucrurilor pe nume... o problema de egoism. Nu e vorba aici de mila, nici de protejare, nici de ezitare. Suntem cu gandul numai la nefericirea sau preocuparile noastre si uitam ca intr-o poveste din asta mai este cineva. Avem falsa impresie ca il protejam pe celalalt, dar in realitate amanam la nesfarsit o chestiune care, pe termen lung, doare mai tare decat adevarul.
Apreciez femeile si barbatii care aleg calea sinceritatii. E vorba de maturitate, de CURAJ si de respect fata de celalalt. Tatal prietenei mele are o vorba buna - mai bine un sfarsit groaznic decat o groaza fara sfarsit. Am trecut prin groaza fara sfarsit chiar si cand totul se terminase, pentru ca eu tot nu intelegeam de ce am ajuns acolo. Daca inca ma iubea... de ce nu era in continuare cu mine??!! Stiu sigur acum ca prefer sfarsitul groaznic, dar acela in care ai ocazia sa intelegi de ce nu mai merge. Macar asa sentimentul pierderii e indulcit de sinceritatea unei discutii finale, directe si corecte.
Personal, am trecut cu varf si indesat printr-o astfel de experienta. Nu am inteles niciodata de ce, in loc sa imi spuna adevarul, prefera sa serpuiasca printre explicatii inutile. Explicatii pe care vrei cu disperare sa le crezi atunci cand iti doresti ca lucrurile sa mearga. Le lasi sa te orbeasca si cand totul se termina ramai buimac si nu intelegi de ce.
Apropos de ‘de ce’: de ce cand nu mai iubim nu alegem calea poate mai grea, dar de fapt mult mai corecta, de a-i spune celuilalt ‘nu te mai iubesc’??!! Gasesc ca e o chestiune de franchete si de respect. Iar opusul, faptul ca evitam sa spunem lucrurilor pe nume... o problema de egoism. Nu e vorba aici de mila, nici de protejare, nici de ezitare. Suntem cu gandul numai la nefericirea sau preocuparile noastre si uitam ca intr-o poveste din asta mai este cineva. Avem falsa impresie ca il protejam pe celalalt, dar in realitate amanam la nesfarsit o chestiune care, pe termen lung, doare mai tare decat adevarul.
Apreciez femeile si barbatii care aleg calea sinceritatii. E vorba de maturitate, de CURAJ si de respect fata de celalalt. Tatal prietenei mele are o vorba buna - mai bine un sfarsit groaznic decat o groaza fara sfarsit. Am trecut prin groaza fara sfarsit chiar si cand totul se terminase, pentru ca eu tot nu intelegeam de ce am ajuns acolo. Daca inca ma iubea... de ce nu era in continuare cu mine??!! Stiu sigur acum ca prefer sfarsitul groaznic, dar acela in care ai ocazia sa intelegi de ce nu mai merge. Macar asa sentimentul pierderii e indulcit de sinceritatea unei discutii finale, directe si corecte.
21 sept. 2007
La scoala
Ce ziceti ca a venit toamna pe negandite, in toata regula? Mi-am dat seama nu dupa faptul ca ploua, sau ce mai nou am trecut din sandale in pantofi si de la rochie la camasa cu pulover... ci de la faptul ca mi-a facut mama placinta de dovleac :o). Am ajuns acasa si inca de pe scara m-a intampinat mirosul. Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand aud de placinta de dovleac ma duc cu gandul la toamna si... culmea... la scoala :o). Nu ma gandesc la inceput de toamna nici la ploaie, nici la vreme urata, nici la frunze uscate.
Eu ma gandesc ca eram fericita ca incepe scoala (imi ajungeau la vremea aia 3 luni de vacanta, hehe...). Ardeam de nerabdare si, ca sa consum din energie, cu o saptamana inainte incepeam sa imi ordonez toate nimicurile pe care urma sa le car in ghiozdan de la 15 septembrie. Coperti la manuale si la caiete, etichete scrise foarte frumos, prima pagina marcata cu grija; in prin primii ani, (sigur va amintiti) masuram si trasam alineatul de la stanga cu masura celor doua degete...; stiloul, pixuri, creioane ascutite perfect si fireste o ascutitoare buna, o radiera neaparat aromata, penarul chinezesc (foarte important in toata recuzita, ca dadea bine la imagine..) Eram innebunita, ce sa mai... Numai un anumit tip de caiete imi placeau (nu se deosebeau de celelalte decat prin faptul ca aveau copertile mai fine), copertile de plastic musai rosii la anumite materii si albastre la celelalte. Coperta de la caiet si coperta de la manualul aferent neaparat aceeasi culoare. Cate F&F (fitze si figuri) prezentam inca de pe atunci :o)! Dar era atat de frumos! Eram atat de incantata!
Practic, la vremea aia, la 15 septembrie, aveam de peste vara scris deja un catalog. Ma jucam “de-a scoala” si in vacanta. Eu profesoara, in fata mea elevi fictivi care insa purtau numele prietenilor si inamicilor din clasa, note scrise cu grija, la varii materii, note la purtare, insemnari despre ce e tata lui X, unde lucreaza mama lui Y, cum s-a comportat la ultima ora un elev corijent... Incredibil cat de meticuloasa eram. Ei bine, catalogul asta duplicat (o puneam pe mama sa imi aduca de la serviciu registre care imitau cel mai bine ideea de catalog), la fiecare 15 septembrie intra in repaos. Nu mai aveam timp de joaca ‘de-a scoala’ ca o incepeam de-a binelea si, mai in gluma mai in serios, imi cam vedeam de treaba. Asa ca seria de hartii nascocite peste vara era frumos ascunsa intr-un sertar de biblioteca, pentru ca pe rafturile de sus asezam de acum lucrurile reale, adevarate.
Cum peste zi nu ma prindea nimeni in casa, fireste ca seara ma ocupam de chestiile astea. Erau seri exact ca cea de acum, racoroase, uneori ploioase, dar linistite. Fireste, mama in bucatarie, bunica pe unde apuca, fratele meu cu muzica, tata prin delegatii... Eu, in dormitor, cu preocupari serioase :o)
Atat de mult am tinut la toate nimicurile astea incat... inca mai am o parte din ele. Am pastrat un raft intreg in biblioteca (acelasi!) plin cu tot felul de minunatii. Am toate carnetele de elev, lucrari de control, lucrari prin sondaj (va amintiti? dadeam lucrare cu invatatori de la alte clase...) Am caietele de la materiile preferate, am caietul in care scriam compuneri, culegeri de probleme, am chiar si copiute (ce-i drept, datate mai tarziu.... :o). Am pastrat intr-un plic cateva biletele care circulau in timpul orelor intre noi. Si ori de cate ori le rasfoiesc... le gasesc absolut minunate. Poate intr-o zi o sa scanez cateva sa le postez aici.
Seara asta rece si umeda de toamna si placinta cu dovleac (delicioasa, de altfel) mi-au adus aminte de gimnaziu. Ce pacat ca acum, pe 15 septembrie, nu am mai avut timp decat sa remarc ca traficul a devenit insuportabil. (Dupa o vacanta de 2 saptamani de la care au trecut deja 2 luni... nici nu ma mira :o). Unde sunt.. hehe.. cele 3 luni de altadata?!
Una peste alta.... nici pe 20 septembrie nu e tarziu sa ma gandesc ca acum 20 de ani mergem zburdand spre scoala, cu ghiozdanul nou in spate. Totul era atat de frumos... frumos si bun de pastrat ca pe ceva pretios si drag!
Eu ma gandesc ca eram fericita ca incepe scoala (imi ajungeau la vremea aia 3 luni de vacanta, hehe...). Ardeam de nerabdare si, ca sa consum din energie, cu o saptamana inainte incepeam sa imi ordonez toate nimicurile pe care urma sa le car in ghiozdan de la 15 septembrie. Coperti la manuale si la caiete, etichete scrise foarte frumos, prima pagina marcata cu grija; in prin primii ani, (sigur va amintiti) masuram si trasam alineatul de la stanga cu masura celor doua degete...; stiloul, pixuri, creioane ascutite perfect si fireste o ascutitoare buna, o radiera neaparat aromata, penarul chinezesc (foarte important in toata recuzita, ca dadea bine la imagine..) Eram innebunita, ce sa mai... Numai un anumit tip de caiete imi placeau (nu se deosebeau de celelalte decat prin faptul ca aveau copertile mai fine), copertile de plastic musai rosii la anumite materii si albastre la celelalte. Coperta de la caiet si coperta de la manualul aferent neaparat aceeasi culoare. Cate F&F (fitze si figuri) prezentam inca de pe atunci :o)! Dar era atat de frumos! Eram atat de incantata!
Practic, la vremea aia, la 15 septembrie, aveam de peste vara scris deja un catalog. Ma jucam “de-a scoala” si in vacanta. Eu profesoara, in fata mea elevi fictivi care insa purtau numele prietenilor si inamicilor din clasa, note scrise cu grija, la varii materii, note la purtare, insemnari despre ce e tata lui X, unde lucreaza mama lui Y, cum s-a comportat la ultima ora un elev corijent... Incredibil cat de meticuloasa eram. Ei bine, catalogul asta duplicat (o puneam pe mama sa imi aduca de la serviciu registre care imitau cel mai bine ideea de catalog), la fiecare 15 septembrie intra in repaos. Nu mai aveam timp de joaca ‘de-a scoala’ ca o incepeam de-a binelea si, mai in gluma mai in serios, imi cam vedeam de treaba. Asa ca seria de hartii nascocite peste vara era frumos ascunsa intr-un sertar de biblioteca, pentru ca pe rafturile de sus asezam de acum lucrurile reale, adevarate.
Cum peste zi nu ma prindea nimeni in casa, fireste ca seara ma ocupam de chestiile astea. Erau seri exact ca cea de acum, racoroase, uneori ploioase, dar linistite. Fireste, mama in bucatarie, bunica pe unde apuca, fratele meu cu muzica, tata prin delegatii... Eu, in dormitor, cu preocupari serioase :o)
Atat de mult am tinut la toate nimicurile astea incat... inca mai am o parte din ele. Am pastrat un raft intreg in biblioteca (acelasi!) plin cu tot felul de minunatii. Am toate carnetele de elev, lucrari de control, lucrari prin sondaj (va amintiti? dadeam lucrare cu invatatori de la alte clase...) Am caietele de la materiile preferate, am caietul in care scriam compuneri, culegeri de probleme, am chiar si copiute (ce-i drept, datate mai tarziu.... :o). Am pastrat intr-un plic cateva biletele care circulau in timpul orelor intre noi. Si ori de cate ori le rasfoiesc... le gasesc absolut minunate. Poate intr-o zi o sa scanez cateva sa le postez aici.
Seara asta rece si umeda de toamna si placinta cu dovleac (delicioasa, de altfel) mi-au adus aminte de gimnaziu. Ce pacat ca acum, pe 15 septembrie, nu am mai avut timp decat sa remarc ca traficul a devenit insuportabil. (Dupa o vacanta de 2 saptamani de la care au trecut deja 2 luni... nici nu ma mira :o). Unde sunt.. hehe.. cele 3 luni de altadata?!
Una peste alta.... nici pe 20 septembrie nu e tarziu sa ma gandesc ca acum 20 de ani mergem zburdand spre scoala, cu ghiozdanul nou in spate. Totul era atat de frumos... frumos si bun de pastrat ca pe ceva pretios si drag!
20 sept. 2007
Constiinta.. nu si nu!
Nici bine nu am inceput sa scriu si am si disparut de prin decor. Stiam eu ca numai de bloguri nu mai am timp, dar m-am incapatanat sa cred ca pasiunea pentru scris (asta nu e o vorba goala) o sa invinga. Sper sa se si intample asta pana la urma... De altfel, constiinta ma indeamna sa scriu si randurile astea. Am inceput o chestiune, nu ar strica sa o si continuu, imi tot zic. Timpul e incarcat, vreme de compuneri nu prea este dar... constiinta nu si... nu... :-)
Adevarul este ca pe langa problema timpului, mai am una de .... esenta. Ce sa scriu eu pe acest blog? As putea la fel de bine sa nu imi pun gandurile pe o pagina publica, ci sa dau cu ‘penita’ in jurnal si mi-as satisface nevoia de scris la fel de bine. Am discutat cu prietenii apropiati daca o astfel de pagina isi gaseste sensul sau nu.
Trebuie sa ii multumesc Irinei, ca este un suporter adevarat. Ma incurajeaza si tine aproape cu blogul asta. “De ce nu ai mai scris?”, “Cand mai scrii?”, “Scrie acolo tot ce iti trece prin minte.” Draga mea, probabil ca asa este, uneori insa chiar te lasa inspiratia sau gandurile care iti trec prin minte nu par relevante pentru... mediul inconjurator :o).
Ioana imi spune – “scrie, pentru ca ai talent la scris si in timp vei vedea ca nu va fi atat de greu sa gasesti subiecte care sa te atraga pe tine in primul rand.”
Alti prieteni ma intreaba unde sunt si ce mai fac. “Ar fi bine sa scrii pe blog, mai aflam de tine.” Altii ma sustin fara vorbe multe, altii fac glume, dar simt eu ca nu sunt rau intentionate. Am vazut si sceptici si indiferenti (ce ar fi doamne, lumea fara ei??!!). :-)
Una peste alta, sa revin... constiinta nu si nu. Nu voi renunta sa scriu din cand in cand. Decat sa renunt, mai bine merg inainte cu ideea nu in fiecare zi ai timp, sau vrei sa iti dai cu opinia sau iti impartasesti experientele... dar macar pentru mine si pentru acesti prieteni... o sa mai revin. Chiar si poate ca sa le multumesc ca imi sunt aproape exact cand am nevoie.
Adevarul este ca pe langa problema timpului, mai am una de .... esenta. Ce sa scriu eu pe acest blog? As putea la fel de bine sa nu imi pun gandurile pe o pagina publica, ci sa dau cu ‘penita’ in jurnal si mi-as satisface nevoia de scris la fel de bine. Am discutat cu prietenii apropiati daca o astfel de pagina isi gaseste sensul sau nu.
Trebuie sa ii multumesc Irinei, ca este un suporter adevarat. Ma incurajeaza si tine aproape cu blogul asta. “De ce nu ai mai scris?”, “Cand mai scrii?”, “Scrie acolo tot ce iti trece prin minte.” Draga mea, probabil ca asa este, uneori insa chiar te lasa inspiratia sau gandurile care iti trec prin minte nu par relevante pentru... mediul inconjurator :o).
Ioana imi spune – “scrie, pentru ca ai talent la scris si in timp vei vedea ca nu va fi atat de greu sa gasesti subiecte care sa te atraga pe tine in primul rand.”
Alti prieteni ma intreaba unde sunt si ce mai fac. “Ar fi bine sa scrii pe blog, mai aflam de tine.” Altii ma sustin fara vorbe multe, altii fac glume, dar simt eu ca nu sunt rau intentionate. Am vazut si sceptici si indiferenti (ce ar fi doamne, lumea fara ei??!!). :-)
Una peste alta, sa revin... constiinta nu si nu. Nu voi renunta sa scriu din cand in cand. Decat sa renunt, mai bine merg inainte cu ideea nu in fiecare zi ai timp, sau vrei sa iti dai cu opinia sau iti impartasesti experientele... dar macar pentru mine si pentru acesti prieteni... o sa mai revin. Chiar si poate ca sa le multumesc ca imi sunt aproape exact cand am nevoie.
11 sept. 2007
Listele sunt bune
Acum 2 ani si ceva m-am apucat de renovat apartamentul in care locuiesc. Habar nu aveam eu ce ma astepta! Oricum, inainte de orice mistrie la lucru am cumparat cutii, am impachetat toata casa si am trimis-o departe – pe unde am putut. Prin toata casa inteleg efectiv... toata casa. De la periuta de dinti pana la carti, haine, ustensile de bucatarie, bibelouri, mileuri (aveam si din astea..), tablouri... tot, tot. Functie de continut si de provenienta, am scris pe fiecare cutie ce era relevant (pentur mine!). Pentru ca erau multe informatii de trecut si pentru ca plecau in locuri diferite pentru a fi pastrate sau lasate definitiv (din fericire !), pe capacele cutiilor au rasarit adevarate povesti. Un exemplu :
Continut : carti
Pleaca de la Coca (adica mama) – Bibl. sufr, corp dr., raft 1, fereastra
Depozitare la Doina (adica matusa-mea) – Garaj sau apartamanet (dupa caz)
sau
Pleaca la tara DEFINITIV
sau
Donatie
sau
Ploiesti (adica la fratele meu)
Retur: Coca, sufrag., colt dreapta, fereastra.. etc
Oamenii care m-au ajutat cu transferul cutiilor zambeau pe sub mustata de toate insemnarile astea. Le-am facut un mic instructaj astfel incat toata casa sa fie organizat incarcata si apoi, pe rand, fiecare cutie descarcata in camera buna. Nu mai zic de retur – era foarte important sa nu ma trezesc inapoi cu unele cutii de care chiar vroiam sa scap (stiti cum e la curatenie... arunci tot ce iti vine in mana, spre disperarea parintilor!). Unii nu s-au putut abtine sa nu ma ironizeze dar la final am avut de castigat ENORM. Mi-am simplificat viata cu chestia asta si daca ar fi sa o iau de la capat as face acelasi lucru! (Stiu ca exista companii de specialitate care se ocupa de chestiile astea. Ei bine... eu nu sunt o companie de specialitate :o) si nici oamenii pe care i-am platit nu erau. Pare simplu, dar nu e, garantez! )
Povestea asta o scriu pentru ca ieri, dupa ce mi-am anuntat apropiatii ca mi-am deschis acest blog, colegele mele (nume de cod: Eva si Veronica!!!) s-au amuzat pe tema primului articol. “Tipic pentru Andreea. Cu ce altceva putea incepe decat cu o lista??!!”
Da, trebuie sa recunosc ca imi plac listele. Ma ajuta sa ma organizez, sa am ordine in ganduri si, mai ales, in ceea ce trebuie sa fac next. Pentru ca am tendinta sa uit si sa aman (recunosc, da – sunt o aeriana.. vorbim noi si de asta candva...) am gasit acest antidot si am ajuns uneori sa fac.... liste la liste. Adica am momente in care pe lista de to do a zilei scriu “de facut lista pentru momentul x”. :o)
Candva, la un curs, am intalnit pe cineva mai freaked-out decat mine. Ne-a demonstrat cum pe baza unui tabel in Excel, fiecare isi poate planifica viata pe urmatorii ani. La alegere – 5, 10... cam cati vroiai :o). Era o chestie foarte interesanta, lua in calcul setare de obiective, factori de impact, puncte (personale) tari, elemente care te-ar fi ajutat sa ajungi unde iti doresti... La polul opus, si factori de risc – tot ce ar fi putut sa iti influenteze viata si sa te impiedice sa ajungi unde ti-ai propus (de la inflatie pana la posibile accidente, tot, tot ce puteai anticipa). Odata compus, tabelul iti infatisa viata in anii urmatori... sub forma unor liste. Bineinteles... ramanea deschis subiectul inevitabilului, procentul ala de hazard care nu tine de tine, dar ti se intampla. Point is – daca lucrurile decurgeau conform cu planul intr-o proportie seminficativa, cu lista puteai merge inainte frumusel fara prea multe batai de cap sau idei de genul – ‘eu ce fac de acum incolo’. Nu, frumos: casa, masina, barbat, copil 1, copil 2, finish rate banca, a doua casa... etc etc.
Pe undeva, regret ca nu mai am tabelul facut atunci, in timpul cursului, ca exericitu. As fi vrut sa ii testez eficienta. M-a atras ideea, dar nu am fost suficient de consecventa. Am facut insa altceva – de 3 ani imi fac lista la final de an cu rezolutiile pentru anul urmator. Port hartia in portofel si din 3 in 3 luni fac un scurt review. Incredibil... dar da rezultate. Va recomand!
Organizarea e buna. Listele sunt bune. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi viata mea daca nu as sti din timp cam care e urmatorul pas in ceea ce priveste ziua de azi sau saptamana viitoare. Macar asa, ca idee. Sa nu plutesc in deriva totala :o).
Gata pentru azi – am ‘9 to-do notes not done’ pe telefon, plus alea serioasele de pe birou! :o) Zi frumoasa!
Continut : carti
Pleaca de la Coca (adica mama) – Bibl. sufr, corp dr., raft 1, fereastra
Depozitare la Doina (adica matusa-mea) – Garaj sau apartamanet (dupa caz)
sau
Pleaca la tara DEFINITIV
sau
Donatie
sau
Ploiesti (adica la fratele meu)
Retur: Coca, sufrag., colt dreapta, fereastra.. etc
Oamenii care m-au ajutat cu transferul cutiilor zambeau pe sub mustata de toate insemnarile astea. Le-am facut un mic instructaj astfel incat toata casa sa fie organizat incarcata si apoi, pe rand, fiecare cutie descarcata in camera buna. Nu mai zic de retur – era foarte important sa nu ma trezesc inapoi cu unele cutii de care chiar vroiam sa scap (stiti cum e la curatenie... arunci tot ce iti vine in mana, spre disperarea parintilor!). Unii nu s-au putut abtine sa nu ma ironizeze dar la final am avut de castigat ENORM. Mi-am simplificat viata cu chestia asta si daca ar fi sa o iau de la capat as face acelasi lucru! (Stiu ca exista companii de specialitate care se ocupa de chestiile astea. Ei bine... eu nu sunt o companie de specialitate :o) si nici oamenii pe care i-am platit nu erau. Pare simplu, dar nu e, garantez! )
Povestea asta o scriu pentru ca ieri, dupa ce mi-am anuntat apropiatii ca mi-am deschis acest blog, colegele mele (nume de cod: Eva si Veronica!!!) s-au amuzat pe tema primului articol. “Tipic pentru Andreea. Cu ce altceva putea incepe decat cu o lista??!!”
Da, trebuie sa recunosc ca imi plac listele. Ma ajuta sa ma organizez, sa am ordine in ganduri si, mai ales, in ceea ce trebuie sa fac next. Pentru ca am tendinta sa uit si sa aman (recunosc, da – sunt o aeriana.. vorbim noi si de asta candva...) am gasit acest antidot si am ajuns uneori sa fac.... liste la liste. Adica am momente in care pe lista de to do a zilei scriu “de facut lista pentru momentul x”. :o)
Candva, la un curs, am intalnit pe cineva mai freaked-out decat mine. Ne-a demonstrat cum pe baza unui tabel in Excel, fiecare isi poate planifica viata pe urmatorii ani. La alegere – 5, 10... cam cati vroiai :o). Era o chestie foarte interesanta, lua in calcul setare de obiective, factori de impact, puncte (personale) tari, elemente care te-ar fi ajutat sa ajungi unde iti doresti... La polul opus, si factori de risc – tot ce ar fi putut sa iti influenteze viata si sa te impiedice sa ajungi unde ti-ai propus (de la inflatie pana la posibile accidente, tot, tot ce puteai anticipa). Odata compus, tabelul iti infatisa viata in anii urmatori... sub forma unor liste. Bineinteles... ramanea deschis subiectul inevitabilului, procentul ala de hazard care nu tine de tine, dar ti se intampla. Point is – daca lucrurile decurgeau conform cu planul intr-o proportie seminficativa, cu lista puteai merge inainte frumusel fara prea multe batai de cap sau idei de genul – ‘eu ce fac de acum incolo’. Nu, frumos: casa, masina, barbat, copil 1, copil 2, finish rate banca, a doua casa... etc etc.
Pe undeva, regret ca nu mai am tabelul facut atunci, in timpul cursului, ca exericitu. As fi vrut sa ii testez eficienta. M-a atras ideea, dar nu am fost suficient de consecventa. Am facut insa altceva – de 3 ani imi fac lista la final de an cu rezolutiile pentru anul urmator. Port hartia in portofel si din 3 in 3 luni fac un scurt review. Incredibil... dar da rezultate. Va recomand!
Organizarea e buna. Listele sunt bune. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi viata mea daca nu as sti din timp cam care e urmatorul pas in ceea ce priveste ziua de azi sau saptamana viitoare. Macar asa, ca idee. Sa nu plutesc in deriva totala :o).
Gata pentru azi – am ‘9 to-do notes not done’ pe telefon, plus alea serioasele de pe birou! :o) Zi frumoasa!
10 sept. 2007
De debut
Nu o sa ascund ca m-am intrebat.. .despre ce o sa scriu pe acest blog, daca tot mi-l fac? Pai... sa explic. E atata agitatie in jurul meu, apar atatea discutii, atatia oameni, atatea intamplari (unele banale, altele interesante) incat cred ca nu imi va trebui mult sa gasesc cate un subiect. Important e sa raman consecventa si sa ma folosesc de aceasta pagina ca sa ... impartasesc cate ceva din propriile experiente. Va fi in primul rand un exercitiu personal. De fapt, de aici si plec – sper ca scrisul sa imi faca bine.
Imi plac listele, asa ca ia sa pun eu repede aici cateva idei, cine stie, ma pot ajuta pe mai tarziu (in caz ca intru in pana de inspiratie).
Incerc sa imi fac curaj, as putea scrie aici despre:
Un lucru e cert. Voi incerca sa scriu exact ce simt, fara ocolisuri.
E incredibil, de la o vreme incoace ma linisteste asa de tare sa pun pe hartie ganduri si stari incat e foarte probabil sa ma tin de treaba asta! Wish me luck! My friends? Suport de inceput, ceva? :o))
Catre publicul meu format deocamdata din cateva persoane – le stiu, ca le-am spus de “blog”.... TOATE BUNE! Va astept cu critica sau cu imbratisarea.. asa, ca de inceput :o)
Imi plac listele, asa ca ia sa pun eu repede aici cateva idei, cine stie, ma pot ajuta pe mai tarziu (in caz ca intru in pana de inspiratie).
Incerc sa imi fac curaj, as putea scrie aici despre:
- despre mine
- despre munca mea
- despre familie
- despre prieteni, statul la bere pana seara tarziu si toate nebuniile pe care le debitam
- despre cati prieteni am (hm...)
- despre cati amici am :o)
- despre evenimentele de care ma ocup – care chiar imi plac, in ciuda faptului ca de multe ori imi dau batai de cap
- drumul cu masina si toata nebunia pe care o intalnesc, ca noi toti, in trafic
- discutiile de dimineata in birou, de la cafea
- despre colegii mei – fiecare dintre ei are un acel ‘ceva’, putina sare si putin piper, care merita discutat/povestit din cand in cand. Oricum, ii iubesc, asa ca si critica va fi constructiva
- despre cum nu ma declar implinita in viata personala
- despre diete!!?? (cliseu, stiu, dar asta e – toti traim in clisee si al meu pare sa fie lupta cu kilogramele... ih)
- despre cat e de greu sa arunci caloriile dimineata, la club (uf!)
- despre dragoste (pe bune!)
- despre ura de dupa dragoste (pe foarte bune!)
- despre ce imi place si ce nu
- despre viata de cuplu
- despre femei si barbati – endless story !!
- despre carti, filme, muzica
- timp liber ??? :o(
- incalzirea globala – hihi, just kidding for now
- politica (nu cred.. dar cine stie)
- despre ‘dailies” – garantez ca vor aparea cu nemiluita
- despre bucatarie - zice-se ca imi place sa gatesc dar de cand mi-am renovat casa si mi-am redus bucataria la spatiul de pe balcon... am cam renuntat la obicei. Si regret. OK. o sa scriu despre cum regret ca nu mai gatesc.
- despre shopping
- despre shopping exagerat :o(
- despre multe multe altele...
- lista to be continued :o)
Un lucru e cert. Voi incerca sa scriu exact ce simt, fara ocolisuri.
E incredibil, de la o vreme incoace ma linisteste asa de tare sa pun pe hartie ganduri si stari incat e foarte probabil sa ma tin de treaba asta! Wish me luck! My friends? Suport de inceput, ceva? :o))
Catre publicul meu format deocamdata din cateva persoane – le stiu, ca le-am spus de “blog”.... TOATE BUNE! Va astept cu critica sau cu imbratisarea.. asa, ca de inceput :o)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
