31 oct. 2007

Aglomeratie in cap


Ieri am avut de luat doua decizii cam mari pentru o singura zi. Asa le resimt eu acum. Nu pot sa dau detalii, dar pot sa spun ca nu au nici o legatura una cu alta, nu se influenteaza mai deloc la o prima vedere. Teoretic. Practic, ma au in comun pe mine. Adica a trebuit sa spun ‘da’ sau ‘nu’ cu privire la niste aspecte foarte importante, cu impact pe termen mediu si lung. Foarte lung. Deci, decizii importante.

Am avut atatea la care sa ma gandesc, incat cand m-am trezit spunand ‘nu’ in ambele cazuri, m-am simtit deja obosita. Si asa e in tot ce fac, tot ce ma inconjoara. Am devenit foarte sceptica si, pe fondul unei firi oricum ‘analitico-despicatoare-de-fire-in-milioane-de-parti’, chestia asta se manifesta cam peste tot. Ma enerveaza ca am ajuns atat de circumspecta trebuie sa ma gandesc atat de mult pentru orice. Imi place sa iau decizii pe loc, sa imi ascult insinctul, sa fac cum imi dicteaza clipa. OK, stiu ca de aia am gresit de multe ori... dar asta e, asa imi place. Nu pot sa nu ma gandesc, insa ce bine ar fi sa fie asa... Eu una as prefera variantele putine, lucrurile necomplicate – dar asta intr-un context generalizat. Adica toti sa avem vietile la fel de simple (si fericite) ca un, doi, trei, sa nu avem idee ca exista alternative. Sa nu fim constienti decat de o varietate de lucruri absolut satisfacatoare.

Pe vremuri, aveam 1 telefon in casa si dreptul la un singur tip de abonament, unicul pe tara. Toata lumea era in contact cu toata lumea si nici telefonul nu se strica (al nostru a functionat cel putin 10-15 ani). Acum... avem la dispozitie o varietate de tipuri de conexiuni telefonice, mii de tipuri de telefoane fixe si mobile. Cu fir, fara fir, cu robot, fara, cu agenda electronica sau... fara. Cu afisaj digital, fara. Nu ma pricep, nu mai continuu, iar in zona de telefonie mobila nici nu ma bag. Ma depaseste zona asta tehnica, sunt pe dinafara. Dar cred ca daca cineva s-ar duce sa intrebe intr-un astfel de magazin ‘nu va suparati, un telefon simplu, care nu faciliteaza si nu-mi ofera nimic in afara de conversatii telefonice, aveti?’ raspunsul ar fi ‘Nu, din pacate... nu avem’.

Asta as vrea si eu. Un context simplu. Cateva alternative, nu doua, nu trei.. nu stiu – sa fie intr-un numar ideal. Oportunitati intr-o cantitate perfecta. Chestiuni mai simple in jurul meu, alternative mai clare, implicatii mai putine. Am inceput sa obosesc cu atatea variante si matrici de posibilitati si alternative. Ma trezesc in postura celui care le analizeaza, le trateaza serios, ca pe niste lucruri importante ce sunt, pune mana pe raspunsul final si apoi alege. Si desi stie ca a decis bine, surprise... nu simte bucuria unei alegeri implinite.

Si este exact din cauza asta: sunt prea multe aspecte in problema, ca intr-o ecuatie matematica din aia grea, pe care i-o pui in fata unui filolog. Aspecte care, multiplicate cu unghiurile din care le privesc eu, dau prea multe posibilitati din care sa aleg si la final sa am si sentimentul implinirii. Adica mereu ramane intrebarea: daca ce am ales eu nu e bine? Daca as mai fi avut o sansa sa aleg si mai bine dar nu am verificat toate posibilitatile?

Vizualizez chestia asta ca pe o retea fictiva de... autobuze. Sunt multe, multe, au rute care se intretaie, fiecare punct de intersectare are propriul rost si tu esti soferul unui astfel de autobuz. La fiecare noua intersectie trebuie sa decizi pe ce cale mergi mai departe, dar nu e simplu, ca nu ai doar optiuni de gen stanga, dreapta si atat. Exista si stanga-stanga, dreapta la (ora) 10:10 sau dreapta-dreapta-sud, pe la 4:20. In cele din urma, semnalizezi, faci stanga si nici bine nu ai virat ca iar te asteapta un nod din asta de retea. Si iar... si iar... Tu stii unde ai vrea sa ajungi dar, pana la destinatie... te mananca optiunile din trafic, alternativele, descrierile, caracteristicile, avantajele, complicatiile, riscurile... Si cand ajungi acasa (deci unde trebuie – deci ai ales si ai ajuns unde trebuia) nu mai ai cum sa fii multumit, linistit, impacat. Esti prea obosit si satul de atatea decizii ce a trebuit sa iei.

Daca am fost prea ambigua cu postul asta ma bucur. Asa ma simt.

Lecturi (1)


Cat de curand o sa citesc o carte. Din cuprinsul ei:

1. A fi iubit pentru trup
2. A fi iubit pentru bani
3. A fi iubit pentru realizari
4. A fi iubit pentru detalii
5. A fi iubit pentru anxietati
6. A fi iubit pentru mintea ta
7. A fi iubit pentru ca existi

E vorba de ‘Sex, shopping si un roman’ – Allain de Botton.

Poate imi ofera cartea asta ceva bucati de raspunsuri necesare... Va tin la curent... Promit...

Viata mea de vis din 2008!


Ca pe marea majoritate a femeilor, ma atrage astrologia. Desi astazi nu am dispozitia sa comentez si sa explic de ce cred in asta si la ce tipuri de analize si interpretari plec urechea (deh.. ca femeia!), va semnalez faptul ca unele websiteuri au inceput sa se publice prognoze pentru 2008. In caz ca le asteptati cu nerabdare, ca pe o salvare absolut necesara de la teama si incertitudinea viitorului... ei bine, efortul nostru este rasplatit! Eu una am avut azi parte sa intrezaresc un 2008.. de vis. Absolut de vis! Sa vedem de ce:

Varsator
'2008 aduce cu sine o multitudine de schimbari importante, dar nu iti fie teama, caci ele vor fi pozitive. In 2008 trebuie sa te gandesti bine la planurile tale pe termen lung, vei avea multe de invatat, iar curiozitatea specifica zodiei iti va fi de ajutor. '

Wow, ce de noutati... Numai schimbari pozitive in viata mea, trebuie musai sa ma pregatesc psihic pentru o asa navala de lucruri bune. Si, dupa cum vedeti, in sfarsit, o sa incep si eu sa ma gandesc la planuri pe termen lung. Adica era si cazul sa imi pun problema zilei de poi/maine, IN SFARSIT, ca tocmai o sa implinesc minunata varsta de 31, si e cazul sa am planuri mai serioase, nu? Mama, draguta de tine, cum m-ai invatat tu sa am grija zilei de maine... Uite ca in sfarsit, din 2008, o sa ma scobor cu atentie asupra lor... Ca tot ma gandeam la ce bine e sa capeti experienta in project management si sa faci fata la multi-tasking. Intr-o zi... o sa imi iasa si mie... E? E? :o) Ia sa vedem mai departe:

'Incepand din februarie 2008 vei avea parte de schimbari in plan personal. Amploarea acestor schimbari depinde foarte mult de planetele personale. '

Ce planete? Daca viata mea depinde de ele, totusi... as vrea sa stiu: ce planetee? Never mind that. Mai bine: ce schimbaaaaari? Ia, stai, ma lamureste in paragrafele urmatoare:

'Spre sfarsitul primaverii vei observa schimbari majore in plan sentimental. Fie ca relatia stabila va ajunge la un alt nivel, fie vei cunoaste pe cineva cu totul si cu totul special. Ai grija ca in aceasta perioada vei avea o viata sociala foarte activa, asa ca vei intra in contact cu multe persoane. Nu te increde usor si nu lua decizii pripite in privinta cunostintelor noi. Unii nu iti vor fi prieteni sau parteneri de incredere.'

Sincer, rad cu lacrimi. Nu ma pot abtine. Voi observa eu, ca un observator fin si obiectiv ce sunt, ca de prin mai incolo, apar schimbarile. Fetelor – va garantez, lista aia de vise, incepe din mai incolo sa se compuna paragraf cu paragraf si... incepe cu intrarea in arena a cavalerului. Si a calului. In ce ordine vor veni, nu spune nicaieri (stelele sunt misterioase). Dar e clar ca in tumultul vietii mele sociale extrem de bogate... apare cineva ‘cu totul si cu totul special’. Eu sper sa isi ia si armura. M-am obisnuit sa duc razboaie. ;o)

'Daca pe plan personal, vei fi uimita de schimbari, pe plan profesional este mai bine sa astepti pana la sfarsitul lui 2008. Va fi un an bun si din punct de vedere al carierei, dar nu vei avea parte de schimbari importante pana in noiembrie-decembrie 2008. '

Sefa, pot sa imi iau concediu pana prin decembrie 2008, asa? Pe bune, eu te-am mai intrebat. Ti-am mai zis ca asta e solutia. Vin cand se preconizeaza si schimbarile. In rest, nu vezi...? Zice si astrologul sa astept....

'Nu vei avea probleme cu banii, desi vor exista cateva perioade scurte marcate de cheltuieli mari si neasteptate. La sfarsitul lui noiembrie 2008, veniturile vor creste considerabil.'

Asta sa fie tot din cauza pozitiei stelelor? Stelele astea tot timpul au aceeasi influenta? S-au chitit ele sa ma tina mereu cu portofelul gol? Sau mai rau, sa ma surprinda pe neasteptate? Oare cand se aseaza si ele pe un fotoliu, comfortabil, asa... a la lene.. si din starea aia de nepasare si relaxare si de bine sa imi umple portofelul de sa nu ii mai gasesc fundul? Cad in reverie... oare cand...? :o)

Mda... Nu pot sa nu fiu ironica cu privire la astfel de mesaje. Si nici sa ma incred in ele. Nici macar for fun. Sa fim seriosi... Daca va intereseaza sa vedeti cat de ‘roza' va fi viata voastra la anul... click aici. Aici este sursa fericirii mele!

30 oct. 2007

Prima iubire




Fotografia de mai sus (scuze pentru o imaginea deplorabila, am facut-o cu telefonul) ascunde povestea cap coada a primei mele povesti de dragoste - adevarata si impartasita si concretizata cu o relatie in toata puterea cuvantului. Sunt cateva sute de pagini scrise, mii de cuvinte, un record foarte amanuntit a aproape (sau peste??!!) 2 ani de iubire pe care cu siguranta am trait-o la intensitate maxima. Asta imi amintesc.

Se zice ca nimeni nu uita prima iubire, niciodata. Cred ca la capitolul asta functionez putin diferit. Daca e asa cum se spune – ca prima dragoste nu se uita niciodata – ce ar trebui sa imi amintesc atat de special? Ce nu se uita cu privire la prima iubire? Si de ce nu experimentez acest ‘fenomen’ intr-un mod mai sentimental, mai cald, mai potrivit pentru... ‘prima iubire’?

Nu mai sunt deloc induiosata de partea asta din trecut, daca nu ma duc la niste poze nu reusesc sa imi amintesc foarte clar nici chipul lui, nici detalii de comportament, discutii, intamplari – ca slava domnului, au tot fost in acei ani; nu mai stiu exact nici anul cand ne-am cunoscut. Stiu cum ne-am cunoscut (dar habar nu am unde ne-am intalnit prima data !). Pot sa fac eforturi sa-mi amintesc cateva momente punctuale petrecute intre noi, momente pe care le judec cu mintea de acum si... zambesc in coltul gurii. Asta e... ma chinuie o mare indiferenta legata de el – nici numele nu mi se pare relevant in acest context (dar pe asta mi-l amintesc). Nu ma intereseaza sa stiu nimic din ce este sau ce face el acum – as putea lesne sa dau un telefon la parinti. De ani de zile, exista in mintea mea doar ca un moment cronologic, undeva pe la majorat, eram cu cineva si il iubeam de mama focului.

As descrie asa povestea: de iubit l-am iubit, am ajuns sa scriu versuri pentru el :o) - fara succes, nu promiteam nimic dpdv ‘tinere sperante’ :o). Ii insiram viata mea pe hartie cel mult la doua zile, el la fel, stiam cat se poate de mult despre celalalt, familie, prieteni... Ne vedeam destul de des, facea eforturi, isi impartea banutii dintr-un amarat de salariu si venea in Bucuresti sa ne vedem, ca nu locuiam in acelasi oras. Fireste, ne-am iubit in cele din urma - my first, my last, my... everything (??!!). Erau si planuri de viitor, erau telefoane zilnice, si scrisorile... aceste multe, multe scrisori. S-a speriat asa de tare cand am inceput sa ma gandesc sa dau la facultate in Iasi, unde lucra si statea el, incat asa s-a sfarsit povestea. Cam asta a fost contextul...

Au ramas niste cuvinte asternute pe hartii ingalbenite de trecerea a cred!) 12 ani... Nu pare mult, dar s-au ingalbenit si sunt o mana de plicuri zdrentuite si coli fragile.

Mama imi spune ca a pastrat scrisorile din tinerete ale tatei, dar isi da seama ca nu le-a recitit niciodata pentru ca se teme de prea multa nostalgie. Poate cand o sa am 70 ani eu o sa ma intorc la cele peste 200 de scrisori si la jurnalul pe care il tinea pentru mine, o sa le mai dau o sansa, o sa mai acord un pic din timpul meu pentru clipele din trecut cand traiam amandoi o romantica poveste de dragoste. Atunci poate mai mult ca acum o sa imi dau seama ce zgarcit e timpul asta, cum fura clipa de clipa din intamplarile prin care trecem. Nu regret povestea asta, dovada e faptul ca nu am renuntat atatia ani la scrisori. Daca nu am facut-o pana acum, nici nu o voi face. Ma ingrijoreaza ca nu imi amintesc acum detalii care, pentru alte povesti pe care le-am avut (chiar si mai demult), nu sunt o problema. Ar trebui sa am grija, nu? Adica ar fi urat sa nu stiu ce sa le povestesc nepotilor mei... sa uit de tot ca a existat o prima iubire.

Asa ca raman cu dilema: cum sa interpretez sintagma asta cu ‘prima iubire nu se uita niciodata’? Ad literam? Adica, legat de ‘prima’: prima oara cand am iubit si am suferit cu adevarat? Prima data cand cineva mi-a impartasit iubirea? La ce fel de iubire ne referim? Iubire platonica, iubire navalnica, de om ‘mare’? Am nevoie sa inteleg care e prima iubire pe care nu ar trebui sa o uit. Si sa nu imi spuneti ca poate e ‘marea iubire’, ca nu cred. Fiecare iubire cu locul ei, va rog :o). Deci care e prima de fapt????? Si de ce nu trebuie sa o uitam? Si ce inseamna ‘sa nu uiti’? Sa iti amintesti numele si – eventual - anul? Hm... ma indoiesc profund.


PS: Cel mai des imi amintesc de ‘prima iubire’ pentru ca mi-a luat – si nu mi-a mai dat niciodata inapoi – cele mai frumoase poze ale mele din copilarie. Daca nu ar fi asta... cine stie cand mi-ar mai aparea prin minte...


PPS: Si, pentru asta - nu se merita sa ii dedicam o melodie? Lui si tuturor 'ecsilor' de pe pamant. Ia sa vedem, suna ex-ce-lent! :o)) Sing it with me!

29 oct. 2007

Peste 100 lucruri care imi plac


  • cafeaua si tigara de dimineata
  • duminica dupa-amiaza, un ceai, o cafea si o carte buna, sau lafaiala de dupa-amiaza, ideal in doi
  • pielea fina si curata, de dupa epilare
  • mirosul de liliac
  • un dormitor in nuante de lila, cu cearceafuri din satin mov
  • sa dansez
  • cartofii prajiti cu ou si usturoi – pe cuvantul meu de onoare ca nu mananc decat de 2, 3 ori pe an chestia asta. Arma letala.
  • intalnirile cu Irina, cand e singura acasa, vorbaraia noastra luuunga, cum nu reusim sa adormim nici dupa ce se stinge lumina, ca tot mai avem ceva de comentat.
  • semintele cu coaja. Coaja face tot deliciul.
  • sa ofer cadouri
  • un pahar de vin bun, ideal de baut seara, la o cina romantica, sau in timp ce gatesc. Nu m-am decis daca imi place mai mult vinul alb sau vinul rosu, oricum imi place sec.
  • mersul cu trenul,
  • drumetiile la munte, cu rucsacul in spate, cazare la cabana musai
  • sa ma plimb pe jos, prin oras, sa ma uit la oameni
  • sa fac cumparaturi
  • sa pot cumpara toate prostiile din hypermarketuri, sa vin acasa, sa le pun in frigider
  • sa gatesc pentru noi doi si sa imi spuna ca ii place ce mananca
  • sa am (ideal) 2... sau mai bine 3 copii: 2 baieti si o fata. Numele preferate: Marc, Luca, Radu, Alexia, Ela, Eva, Antonia... ma mai gandesc
  • bijuteriile, margelele lungi
  • pantofii, cat mai multi, cat mai colorati – ideal cel putin 2 perechi pentru fiecare posibila tinuta...
  • sa am un catel
  • parizerul simplu si pane
  • sa stau langa un semineu, pe o canapea comoda, si sa ma uit la televizor
  • o manichiura perfecta, cu o floricica desenata pe unghia de la inelar, hihi
  • narcisele regale, mari, frumoase
  • sa calc, duminica dupa-amiaza, ascultand muzica
  • inghetata Nirvana cu praline
  • cearceafurile din hoteluri, senzatia de nou si curat
  • crema de ciocolata facuta in casa, gustata de pe degete :o)
  • intoarcerea acasa din concediu...
  • strada pe care locuiesc
  • mirosul din scoala in care am invatat
  • caietele de la birou personalizate, pixurile colorate
  • povestile nemuritoare
  • serile din perioada Craciunului, cand casa este cufundata in liniste dar luminata de beculete care licaresc...
  • toamna si primavara
  • un buchet maaaare de margarete
  • derdelusul
  • sampania
  • fulgi de porumb cu miere si iaurt
  • sa beau vin din pahare inalte si mari
  • sa stau pe jos cand ma uit la televizor
  • picnicurile
  • sa condimentez carnea pentru gratar
  • sa tai cartofi
  • mirosul din casa proaspat curatata
  • curatenia de sambata dimineata, din copilarie
  • lumanarile multe, mari, diferite, aromate, aprinse iarna
  • ceaiul de scortisoara
  • ceapa verde, ridichiile si patrunjelul
  • sa visez in lumea mea, nestingherita, cand vad cate un film siropos
  • supa de rosii facuta de mama
  • copiii mici, de pana intr-un an
  • sa desenez cu creioane colorate, in carti cu imagini schitate
  • sa imi ordonez biblioteca in ordine alfabetica, dupa autor; am facut asta o data, in copilarie, dar in timp s-a pierdut totul. e in planul viitor
  • jobul meu. organizez evenimente. oamenii sunt de obicei fericiti dupa. imi plac oamenii cu care lucrez.
  • cafeaua de la serviciu
  • sa joc scrabble si rentz
  • sa pierd noptile cu prietenii la carti
  • spaghetele lui Liviu
  • sa fac baie cu spuma cu miros de liliac
  • ciorapii 3 sferturi cu banda adeziva
  • sa tai legumele pentru ciorba
  • berea
  • tinuta neglijenta de acasa: pantaloni de traning lalai, un maieu, o bluza, musai si ochelarii pe nas
  • zacusca de vara
  • sa stau toata ziua in pijama, duminica
  • Sex and the City
  • Contele de Monte Cristo
  • Bridget Jones
  • sa fac bradul de Craciun
  • sa merg incaltata prin casa cu pantofii cu care trebuie sa plec; o cam enervez pe mama din pacate
  • sa ma stapanesc cand ma enerveaza mama
  • sa am unghiile facute in culori aprinse
  • inelele mari
  • masca de fata din castravete de la H&M
  • sa dorm la tara, intr-o camera curata unde miroase a coptura si sa ma trezesc in cantecul... cocosului :o)
  • sa imi fac o colectie de ceasuri de mana...
  • sa scriu tot ce imi trece prin cap :-)
  • sa ascult ploaia, sa urmaresc stropii de apa prelingandu-se pe geam
  • sa imi fac candva un album cu poze din toate vremurile mele
  • sa imi fac candva un “Oracol” in care sa scrie toti prietenii mei
  • mirosul de cozonac si de sarmale, de Craciun, in casa
  • sa desenez flori pe caietul de la birou, in intalniri. altceva nu stiu si nu imi iese.
  • sa am o rochie mov, superba
  • sa conduc dimineata, cu geamurile larg deschise si muzica; imi place vantul racoros si senzatia de independenta
  • scrumbia afumata cu masline
  • ceai cu pateu si paine, iarna
  • sa ma machiez cu auriu
  • sa merg prin iarba cu roua
  • sa fac liste
  • sa ascult muzica cand nu ma simt bine
  • cum imi sta cu parul intins
  • sa am lenjerii de pat cu multe flori si cat mai colorate
  • sa citesc in baie
  • sa fac jogging (in amintirea zilelor din Herastrau, forever)
  • sa fac clatite si minciunele, ca in adolescenta, in timp ce ascult teatru radiofonic pe Radio Romania Actualitati
  • Bee Gees
  • poeziile stupide pe care le-am scris in adolescenta
  • magnetii de pe frigider; vreau o colectie cu magneti din toate tarile lumii!
  • sa fac salata de boeuf
  • sa inot; as vrea sa inot, o singura data macar, goala pusca :-)
  • visinata
  • palinca din ardeal, cu sunculita afumata, masline si branza de oaie
  • painea :-(
  • extra sare la mancare
  • extra otet la salate
  • gentile mari; mi-as dori cate una de toate culorile!
  • sa dansez; sa am un super partener la dans!
  • sa spun bancuri
  • sa stau cu Elena la taclale, cum ma iubeste ea pe mine si eu pe ea si 'tzurtzurica'
  • cand se termina evenimentele pe care le fac, cand sunt rupta de oboseala, dar foarte multumita si incantata de ce a iesit
  • mirosul de vinete si ardei copti
  • semintele de la ardeii copti
  • ciorapii caldurosi, purtati in casa, iarna
  • sa stau acasa cand nu ma simt bine, sa fiu rasfatata ca un copilas
  • sa ma uit la filme, in varful patului, duminica, in pijama
  • lipglossul cu aroma de diverse :-)
  • Paco Rabanne – Exces – cel mai tare si mai atractiv parfum barbatesc ever. Pentru gustul meu.
  • sa merg la piata cu lista gata facuta
  • cafeaua la ibric
  • Jack Daniels
  • luxul de a merge nemachiata la birou
  • luxul de a purta blugi la birou
  • karaokeeeeeee!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
  • sa ma gandesc la lucruri
  • oja mov :-))))
  • sa impachetez cadouri
    .. voi reveni...

28 oct. 2007

Duminica recensamantului din dulapuri


Fortata de imprejurari si de nevoi, m-am apucat de:

1. curatenie, ordine, sortare haine din dulap. Incredibil pe cate lucruri aiurea arunc uneori banii. Incredibil!!! Asa de tare m-am enervat tot verificand si impaturind fiecare boarfa incat la final m-am pus pe numarat. Si 'la final' inseamna dupa ce am scos din dulap t o t ce am decis sa dau. Pai 'recensamantul' hainelor spune la ora asta (si sigur, sigur nu e complet) ca am:

- 1o perechi pantaloni de stofa
- 6 fuste de iarna din reiat (s a s e din cam acelasi material!!!)
- 6 fuste de toamna - casual&business
- 5 camasi cu maneca scurta (din care nu am ce alege mare lucru... habar nu am de ce le mai tin)
- 6 camasi cu maneca lunmga (doar 2 par ok)
- 2 bluze mai elegante...
- 2 costume (gri si maro)
- 5 rochii negre
- 2 rochii maro
- 2 rochii colorate
- 7 (sapteee) perechi de pantaloni tip pescaresc - din care 4 sunt bej (unde mi-e capul???)
- 9 bluze mai grosute
- 21 tricouri / maieuri / bluze cu maneca scurta
- 13 bluze cu maneca lunga
- 4 pulovere groase
- 4 pardesie de toamna
- 1 palton
- 3 sau 4 hainute groase
- 2 hainute de toamna....
- saluri, genti, pantofi (aici e dezastru... desi cand ii cumpar imi zic ca sunt ce trebuie... :o(
- bijuterii - cat de cat o situatie mai buna...

Nu stiu de ce pastrez multe dintre ele. Deja am dat o gramada deoparte... ma tem ca daca o sa arunc ce NU imi place, nu raman cu mare lucru. Totusi, daca faceam recensamantul asta acum 3, 4 ani... rezultatul ar fi fost si mai dezastruos, asa ca tot e bine. (Principessa, nu am uitat sfaturile tale, dar reconstructia garderobei cere mai mult timp decat imi imaginam... Ca sa nu mai zic ce inseamna sa faci curat intr-un astfel de dulap... Jiiiiz!)

Concluzia e ca nu ma mai duc la cumparaturi o vreme. Promit. Si asa daca ar fi sa fac recensamantul finantelor nu as ajunge tare departe, si mi-ar lua mult mai putin timp.

Next task today:

2. in clipele astea (finally!) m-am mutat in birou, la biblioteca si in sertarele unde mi se ascunde copilaria, adolescenta... Ar trebui sa fac acelasi lucru - verificare, sortare, cos de gunoi, dar nu imi da mana sa arunc.. Nu pot sa renunt la ele - lucrari de control, comentarii, teste pentru admitere, fishe de citate (hehe...), carnete, legitimatii, diplome, jurnalele mele si scrisorile iubitilor din liceu, tot felul de alte nimicuri... dar si: jurnalul tatalui meu, toate hartiutele scrise de el, caietele cu note de cultura generala... nu stiu cum voi face dar va trebui sa le gasesc loc in noul decor. Ca sa ne fie clar: incerc sa inghesui tot ce am avut in 2 biblioteci.. intr-una singura. Am truly worried :o(. Si e deja ora 2 din cea mai lunga zi din an si mai am o groaza de treaba!

Si m-a cuprins o nostalgie de zile mari :o(. Mi-e dor de clasa a VII-a D si de tata....

27 oct. 2007

Vise (2)


Cred ca cele mai multe inputuri pe care le-am primit de cand scriu aici, se refera la articolul cu visele. Si am vazut ca vi s-au parut frumoase sau realizabile sau pur si simplu normale, dar mai exista un ‘dar...’. Si dupa asta argumente despre cum viata nu se rezuma la atat, si cum implinirea de sine vine din a te cunoaste si a stii ce vrei si a gasi bucurie in fiecare lucru, clipa de clipa...

Si am stat si m-am gandit (un rezultat imediat cu blogul asta, cu tot ce imi spuneti sau scrieti – e ca ma gandesc si altfel la lucruri). Nu cred ca daca ai un barbat, si un copil si un caine, o casa si o masina ... gata... iata fericirea pe tava, fericirea perfecta a venit si nu mai pleaca niciodata si ce frumos e pe pamant, ia uite raiul chiar aici! Sa fim seriosi!

Ma pun deseori pe contemplarea vietii mele si a celor din jurul meu si sunt tare constienta ca lucrurile nu sunt deloc roze, ba din contra. Voi stiti pe cineva care ar putea declara cu mana pe inima – ‘eu, da, eu sunt fericit/a’???? Ce mai e si cuvantul asta... ‘fericire’. Eu una nu pot sa ii cuprind intelesul decat masurand-l in mici detalii de viata. Nu il pot concepe ca pe un intreg daca nu il compun intai prin bucatele. Are forma unui tablou inchipuit de viitor, un film frumos cu actori perfecti si o regie si un scenariu absolut perfecte. Si tot ce vad eu acolo este foarte palpabil, lucruri pe care acum nu le am, poate ca vor veni, poate nu, habar nu am. Dar referire la ele pot sa fac, pentru ca de ele am nevoie acum.

De ce nu pot imagina viitorul in termeni abstracti? Ca sa fiu fericita, ar trebui sa ma simt foarte bine cu mine si cu ce in jur. Fericire ar fi sa nu ma indoiesc de mine, sa nu fiu deprimata, sa nu urasc, sa nu imi fie teama, sa nu fiu ingrijorata, sa nu fiu nesatisfacuta, sa nu fiu plictisita, sa nu ma doara nimic, sa nu imi fie rusine de nimic, sa nu ma simt vinovata, sa nu fiu nemultumita, sa nu fiu nervoasa, sa nu fiu plictisita, sa nu fiu furioasa, frustrata, iritata, stresata, sa nu mi se inece corabiile, sa nu fiu invidioasa, sa nu fiu geloasa... Jesus... ce de conditii! Nu le pot face fata. Nu pot imagina un asa viitor, o asa lume perfecta.

Ce pot, si am incercat in primul post, este sa imaginez un cadru, o serie de lucruri p a l p a b i l e, care cred eu ca mi-ar aduce entuziasm, pasiune, implinire, inspiratie, veselie. Si pace si multumire, sentimentul ca sunt capabila sa realizez, sa las ceva in urma, satisfactie, simtire...

Toti avem perioade si perioade. Evoluam, intr-un fel sau altul prin actiunile si dorintele noastre, prin modul in care ele se transforma si prin nevoile care vin, de obicei, din ce nu ai. Astazi visez cu ochii deschisi ca intr-o lume perfecta pentru mine asa cum am descris-o in post. In scenariul meu de vis si de lume perfecta, lucrurile alea ar trebui sa le aduca implicit pe cele scrise mai sus. Maine... nu stiu, dar oricum tabloul de baza cu siguranta nu ar fi foarte diferit.

Oricum... imaginam o lume p e r f e c t a – deci daca e prefecta... e clar ca nu are cum sa existe... se stie...

Mai tarziu >>

Vreau o masina.
De ce vrei o masina?
Ca sa ma duc la serviciu cu ea.
De ce sa te duci la serviciu?
Ca sa castig suficienti bani.
De ce sa castigi bani?
Ca sa imi cumpar o casa.
De ce vrei o casa?
Ca sa am un loc al meu.
Ce sa faci cu locul asta?
Sa pot sa fac ce vreau.
De ce vrei asta?
Pentru ca daca pot sa fac ce vreau... sunt fericita.

Din trafic (1)


Dimineata pe la 8 fara ceva, adica noaptea in cap pentru unii, ma suna vara-mea sa ma intrebe ce fac. Eu – tot din categoria ‘freaked-out’ – eram deja la birou, intr-o intalnire ad-hoc, ca prinsesem pe cineva la fel de matinal si, daca tot era prin preajma, imi zic... hai sa ne stabilim cu problema aia.

- Ce faci? (muzica pe fundal, radio sigur, zgomot de motor, era in masina.)
- Bine, zic eu soptit, uite sunt intr-o intalnire... Pot sa te sun eu mai incolo ?
- raspunsul vine tot soptit Da, da... hai ca vorbim...

Mai tarziu o sun eu pe ea, era prinsa, vorbea tot in soapta. Si mai tarziu revine si in sfarsit reusim sa legam cateva fraze.

- Ce era dimineata, ce s-a intamplat? Ai patit ceva?
- A, nimic, eram blocata in trafic si m-am gandit sa vad ce faci. Mai nou dau telefoane ca daca tot stau blocata atata vreme aici...

Super motiv... sa ne auzim...

Intr-o seara, am facut din Aviatiei in Mihai Bravu 2 ore si in timpul asta i-am luat la rand pe toti cunoscutii din agenda, aia cu care nu am mai vorbit de un veac. Adica nu doar am vorbit, am vorbit pe saturate, cu detalii, cu povesti, cu barfe. Le-am zis ca sunt blocata in trafic si asa se explica re-aparitia mea subita. Dau semne ca traiesc... ca nu am ce face altceva – cam asa suna pe undeva... si poate ca tot pe undeva asta e si adevarul. Oricum, decat nici un semn de viata, mai bine unul din asta, fortat de imprejurari, nu?

Nu credeam sa ajung eu la performanta asta - dpdv tehnic intai... cum sa conduci si sa vorbesti la telefon i n a c e l a s i t i m p ??? Si apoi pentru ca mi se parea ca tre sa fii inconstient sa iti risti viata sau sa ponosesti masina cand poti sa amani un amarat de telefon... Aiurea! Sunt deja in rand cu lumea. Decat sa ma plictisesc stand in careu cu ceilalti, mai bine fac si eu ca majoritatea: aflu de mama, de frate-meu, de ce mai face varul X si fosta colega Y. Adica daca tot am atata timp de ars... de ce sa nu il ard intr-un mod benefic?

Nu mai zic de faptul ca de cateva luni incoace ma trezesc si ajung la birou cu cel putin o ora mai devreme. Noroc ca sunt pe modelul early riser si nu am probleme mari. Problema e ca d e j a la 6 jumate A.M. e aglomerat. Parca vad ca toamna viitoare ne decalam si plecam de acasa la... nu dau pronosticuri ca ma tem sa nu cobesc...

Si oricum... am numit postul asta cum l-am numit si l-am numerotat. Ceea ce by default inseamna ca mai am ce spune. Gasesc eu...

26 oct. 2007

Dane scorpioane si Anne varsatoare


Ia sa vedem, reusim sa va facem o surpriza? Va recunoasteti aici? :o)

Courtesy of Red & Principessa :o)

Zodie dulce... de caramel



Principessa, am inceput ziua frumos cu mesajul tau. Mi-a placut :o). Ce bine e sa ai prieteni care se gandesc la tine si vin cu cele mai neasteptate chestiuni. Ca de obicei, iti voi asculta sfatul: o sa caut sa ma inconjur cu nuante de caramel si 'polignac' (ciudate nuante mai aduce in peisaj si engleza asta) ca poate asa mai dau un avant starii de spirit. Interesant ca imi si plac culorile astea, o stii bine, ca doar de cand cu tine am renuntat la negru si am trecut la maro. O sa devin o varsatoare caramea. Hihi... Poate ma papa si pe mine cineva (just dreaming, ok?!).


A, si flatante atributele alea... vad ca au omis cu totul sectiunea defecte :o). Imi plac abordarile astea, exclusiv pozitive - ne mintim mai frumos ca ia uite, cat de adorabili si interesanti suntem... Hm... cum o fi sa traiesti mereu cu o impresie din asta despre tine insuti - sa ai o incredere oarba ca esti perfect? Ma rog... not my type, asa ca nu voi sti niciodata...


'Am primit astazi o carte pe care o asteptam de mult. Care spune ca ziua ta de nastere influenteaza culoarea care te face sa te simti cel mai bine. In cazul tau, ianuarie are culoarea caramel iar culoarea zilei de nastere este in attachment.

Uite ce scrie:
Caramel: practical, determined, builder
Logical and sure-footed, this is colour of substance and determination. After the exuberance of December, we are met with the practical and down to earth month of January. The earth tones in Caramel make us feel stable and responsible. This colour encourages us to ground our earthly ambitions through discipline and persistence.

Pentru ziua ta de nastere, cuvintele sunt Adorable, Interesting, Unusual, iar culoarea se numeste Polignac. Este un mov rozaliu laptos.

Zile de nastere compatibile cu tine sunt: 27 februarie, 6 iunie, 29 noiembrie.

Enjoy!'

Irina

Inainte cu blogul


Astazi am mai facut un pas inainte in ceea ce priveste blogul meu. Mi-am inregistrat domeniul www.simplyred.ro. M-am decis asa, brusc, pentru ca ma enerveaza tare mult faptul ca nu stiu sa folosesc toate utilitatile de pe blogspot si m-am gandit ca daca imi fac un site separat o sa pot face acolo tot ce vreau. Adica sper ca asa sa imi fie mai suor, desi nu stiu exact ce alternative am:

1. tre sa apelez la un programator? deja i-am pus gand rau unui prieten (Andrei – esti pe fir???) si m-am gandit ca poate nu o sa ma refuze. Daca ma refuza - ai dreptul sa stii ;o) - caut alte solutii.

2. ma gandesc eu: oare nu exista niste modalitati mai simple de a prelua de pe net template-uri standard pentru un site tip blog? Nu ma refer doar la front face – design si layout, ci si la back-end, optiuni, customizari, etc. Adica eu vin cu domeniul, sa iau de pe altundeva scheletul si sa pot pune eu carnita pe oase??? Ce ma enervez – candva ma descurcam mult mai bine cu chestiile astea, eram mult mai conectata si intelegeam parca altfel ‘dudele ITistilor’. Daca cineva stie ceva si ma poate ajuta.. heeeeelp!

Fact is ca imi place tare mult sa scriu. Din ce in ce mai mult. E un hobby, e un medicament, poate sa devina si drog... nu m-ar deranja tare mult sa fiu Andreea si sa fiu blogoholica :o). Asa imi place, ca nu ma vor tine in loc niste chestiuni tehnice, no way. Ma descurc si fara fitze si butoane si muzici de background (ca mi-ar placea sa intrati in ‘casuta mea virtuala’ si sa va intampin cu cate o melodie de corason asa... :o). Legat de scris, mi-am mai dat seama de un lucru: se simte faptul ca de ani de zile nu am mai insirat atatea cuvinte, asa cum o faceam o data, cand eram platita pentru asta. Chiar se simte. Sper sa recuperez si sa ma dezvolt cum o fi mai bine. Wish me luck!

Asa. Deci zilele astea o sa platesc domeniul si o sa incep sa am o preocupare si mai oficiala, a mea, foarte proprie si personala. Adica mai mult, o responsabilitate.

Tre sa recunosc ca deja simt toata povestea asta de-a bloguiala ca pe o responsabilitate. Faptul ca unii dintre voi ma intrebati ‘cand mai postezi?’ pentru mine inseamna foarte mult, ma obliga. Am facut o lista cu persoanele carora le-am spus de blog, se apropie de 30. Adica sunteti asa demulti, ca uneori ma intimidati :o).Si stiu ca sunt cativa care intra des – mai de gura mea, mai ca vor sa stie ce mai fac... Mai facem si glume prin birou, ca imi fac teasing la posturi. Radeam ieri si ziceam ca o sa incep sa pun post-its pe birourile voastre: un nou gand pe Simply Red! Nu ratati! Acum promotie speciala!! :o))) Adevarul este ca ma simt ca un bebelus care merge de-a busilea si are nevoie de o directie catre prima bara sigura, ca sa se poata ridica in picioare chiar si pentru doi, trei pasi ,pe cont propriu... Ma rog, asa vad eu treaba acum....

Si mai vad treaba ca mi-e foarte somn si daca nu ma duc ACUM la culcare maine dimineata iar nu ma trezesc si iar stau in trafic 2 ore ca sa ajung la birou. Deci, somn usor si vise frumoase. Si va pup si va iubesc! io

PS: Si o melodie de final asa... Sau de inceput de zi de vineri?! :o)) Yeeee - se lasa cu un weekend administrativ! Caut mobila!
http://www.youtube.com/watch?v=lJwgP44Ap9E&NR=1

oBtiuni de dedesuPt...


Zilele trecute o abordeaza pe Principessa o ziarista de la un mare cotidian central. Mare dragii mei. Un cotidan mare. Si doamna se introduce cu “X de la ziarul Y sunt”. Si vine direct cu o propunere atractiva pentru un tanar consultant de stil – sa publice in acest mare cotidian un articol cu ceva recomandari de la ea.

Problema ziaristei cu pricina: tot textul plin de greseli de exprimare si de typing. N-am gasit nici tare multa logica in mesaj, si – mai ales pentru un prim contact de business - ne-am sesizat si de lipsa de eticheta in redactarea unui e-mail. Debut: “Buna ziua.X de la ziarul Y sunt”. Si hop in problema. Fara enter, fara spatii, fara nimic. Finalul de mesaj la fel, scris pe fuga si evident neglijent.

Mai grav, lista de intrebari, haos total, prea multe eliptice si fara noima. Exemplu: ‘Pardesiul, stofa sau haina de blana?’. Stai putin. Cum adica? Ce vrei sa afli? Ce imi ceri? Oricat de bine intentionat ai fi.. ce trebuie de fapt sa raspunzi?

Alta, citez: ‘As vrea sa intram un pic in detaliu. Ce le-ati recomanda sa se imbrace celor care au un loc de munca calduros/racoros (sa-si ia un palton gros/subtire si o bluza mai subtire/groasa pe dedesupt?).’ Aha.. deci ‘CE le-ati recomanda sa se imbrace... pe DEDESUPT.’

I se raspunde politicos... ‘la intrebarea cu pardesiul, te referi la materialul din care ar trebui sa fie confectionat (stofa, blana, fas matlasat) sau ai vrut sa treci mai multe optiuni de haine de toamna/iarna (palton, mantou, haina de blana, haina matlasata sau imblanita)?’ ........ Sa citim printre randuri si disperarea intervievatei, da?

La care vine raspunsul de mare a d e v a r: ‘Ma refeream la obtiuni, dar poti spune cate ceva si despre materiale.’

Si dupa ce primeste raspunsuri complete si competente uita sa spuna un simplu multumesc.

Makes me sick. Dar nu ma mai mira. Cand lucram la Mediafax am intalnit un tip care absolvise actoria si vroia el tare sa se faca ziarist (ok - recunosc, arata binisor, glumet nevoie mare si imi placea domnul). Toate bune si frumoase... pana cand mi-au cazut ochii pe un text scris de el. Toate gerunziile erau scrise cam asa: mergan-d, facan-d, lucran-d. Stiti iconul ala de pe yahoo, cu ala shocatu'? Asa si eu atunci... Nu-mi puteam crede ochilor efectiv. Pana la urma, nu a facut multi purici in agentie... Mai tarziu, l-am vazut prin spoturi TV. Prestatie bunicica – poate i-a prins bine ca s-a intors la actorie. Sigur nu si-a dat seama niciodata ce corijente avea la limba romana. Asa si doamna X de mai sus... Incredibil... cat de ignoranti sunt ignorantii... si cate oBtiuni ar putea avea poate sa faca treaba mai buna prin alte locuri...

25 oct. 2007

Colectionez porecle si apelative


Pana acum mi s-a spus:

Simply Red – care mi-a placut asa de tare ca, iaca, acum crosetez pe blog sub titlul asta. Asa m-a vazut tipul ala care numai asa se referea la mine. Pur si simplu roscata. Nice si foarte adevarat :o).

Mami – adica simplu, ‘mami’. El nu era tati, era tot mami, ca toata viata noastra se invartea in jurul puterii feminine. Eu nu vroiam sa fiu mama la care se raporta el... La vremea aia nu imi dadeam seama. Acum nici nu mai conteaza, dar cam asa si-ar fi dorit.

Morcoveata – de la par mi se trage. Par, ten... eu in general.

Piu – cel mai utilizat apelativ, bate toate recordurile. Din cauza lui nu ne mai strigam decat foarte rar pe nume. Probabil cand ne certam. A plecat de la 'pui'.

Calimero – asta are o poveste frumoasa. Eu trista, varza, suparata, cu lacrimi in ochi. El evita subiectul in cauza si incepe o poveste: ‘Auzi, tu stii desenele alea animate cu puiul de gaina Calimero? Intr-o zi el s-a pierdut de familia lui din ograda in care locuia si ratacind, tot ratacind prin curte, a nimerit in casa ratei, care avea bobocei. Calimero plangea tare dupa mamica si taticul lui, rata nu il placea, boboceii se uitau la el ciudat... Calimero terminat: ca nu il vrea nimeni, ca e singur pe lume, ca ce se face el... Cand au dat sa inoate, tragedie, Calimero nu putea. Lacrimi de crocodil, singuratate, drama, tipete. Din cauza asta, il aude gaina mama si se reintalnesc. Si Calimero cel trist si amarat si-a regasit familia si era taaare bucuros. Asa esti tu acum: Calimero’. Asa mi-a ramas!

Piper – a plecat de la un joc de cuvinte si idei, ceva legat de ‘tu esti ca sarea in bucate’; am ajuns la ‘tu esti sarea, eu piperul, impreuna suntem perfecti’. Asa am ajuns sa fiu si condiment :o)

Oaia – ca m-am tuns foarte scurt, de la un par de peste 70 cm, si am dat chix, si ma alintau cu ‘oaia’. Mai ales cine nu ma placea, pe la spate. Asta a durut, nu am uitat-o nici cand mi-a crescut parul.

Shoricel – tot din categoria mamifere, exact asa de simplu si gingas cum se aude :o)

Sa trecem la insecte: bondaras, musculita, gandacel. Ultima ii apartinea tatalui meu... Eram asa de mica si iute, ca el ma vedea drept un gandacel. Imi amintesc ca l-am intrebat cand am crescut de ce imi spunea asa. Si mi-a explicat. Interesant... imi amintesc...

Biciul fermecat – in scoala generala aveam parul foarte, foarte lung si din economie de spatiu il tineam in coada impletita. Cand ma intorceam brusc, colegul din spate era in pericol de sfichiuire....

Aragaz cu 4 ochi – am suferit tare de pe urma asteia. Aveam niste ochelari enormi, cu rame de plastic... ce vremuri!

Zana Tablitza – de la placerea impartasita de a juca scrabble. Si imi zicea asa probabil ca sa indulceasca faptul ca ma batea mereu de imi sunau apele. Cand o scria, omitea litere ca sa se mentina in conceptul de scrabble. Deci Zana Tablita cu derivate:
Z_n_ Ta_l_ _a. :o)

De remarcat ca nu mi s-a spus papusa - asta m-ar scoate din sarite. Daca mi-ar zice asa, am avea clar o problema de compatibilitate ;o).

Si inca nu am experimentat toate apelativele din regnul animal - pisicuta, iepuras, ursulet, fluturas... sau mai stiu eu ce diminutive din astea care par asa siropoase cand le auzi dinafara, dar sunt atat de ale tale cand vin.. din interior. Oricum, cand iubesti, toate sunt frumoase. Si dupa, daca trece, ai amintiri bune de pastrat la inimioara! :o) Ce bine, doar pe categoria asta... si am colectie deja :o)

Mai tarziu >> Mi-am adus aminte ca mi se spune si 'creatzo'. Hai ca pe asta nici nu aveam cum sa o ratez. :o). Sigur mai sunt, ma mai gandesc.

M-am mai gandit. Roshcatzico - de la Liviu, fara numar! :o)

Sa promit? Sa nu promit?...


Nu am mai fost la sala de peste o luna. Iar am picat in panta nesimtitului. Ca se lumineaza tarziu, ca sunt obosita, ca nu am echipament de iarna... Tre sa fac ceva cu chestia asta urgentissim. Habar nu am cum sa raman constanta in privinta sportului, imi face atat de bine si cu toate astea e primul lucru la care renunt cum am cate o scuza mai la indemana. Ma tine entuziasmul cateva saptamani si iar ma culc pe o ureche. Sunt lamentabila!

Ma gandesc asa: sa fac o categorie speciala pentru sport, diete, intretinere fizica... blah blah blah si sa promit solemn si public ca scriu despre c e f a c e u sa se intample in arie. Scriu periodic. Saptamanal. Poate de doua ori pe saptamana. Mi-e frica sa fac promisiuni :o). O sa scriu :o)

Sa privesc partea plina a paharului – daca toamna asta reusesc sa revin la ritmul de peste vara, de 3 ori pe saptamana, cate o ora si ceva dimineata... inseamna ca pot decreta 2007 drept anul in care am fost de cele mai multe ori la sala. E? E? :o)


Cica promit ;o)! De luni reincep treaba! :o)) Pe bune!

PS: Categoria se cheama 1 calorie...2 calorii... si aici o sa vad eu cum stau cu ambitia.

24 oct. 2007

Suspine


Fetelor... o mica pauza... Noi am luat-o aici la birou... Spalatura de ochi... Ieri 'am mai facut cunostinta' cu un nou si promitator... tanar talent - Wentworth Miller. Nu stiam de el, in ultima vreme cine mai are timp de filme??? :o(( Nu am vazut nici un serial din Prison Break, dar am auzit ca e foarte tare tipul. Cred si eu... take a look... Nu suspinati degeaba, that's for sure... (mai am poze sa stiti...).


Culoare


Ce atata ploaie si frig? Nu am avut timp sa ma duc si eu dupa niste flori ca astea, colorate si vii si vesele, sa mi le pun pe birou dar ma multumesc si cu un desktop background ;o). Si mai ales ca azi am o aniversare de marcat in calendar, cumnata mea implineste 39. Incredibil ce trece timpul... uite cum ne stim de vreo 16 ani si inca ne iubim :o)... LA MULTI ANI DRAGA MEA! Love you, miss you, hug you!

23 oct. 2007

Taxi driver


Intr-o seara am plecat cu niste prieteni de la un restaurant. Noi, fetele, ne-am urcat in spate, ei doi in fata. Fusese o seara tare draguta si ne simteam tare bine, glume, poante, discutii serioase, glume si poante din nou...

Cand i-am lasat pe ei, am ramas pe bancheta din spate. “Pa, la revedere, see you, muoah.. “s-au inchis portierele si s-a lasat linistea. El a pornit motorul si m-a privit prin oglinda retrovizoare. Eu zambitoare, cu chef de vorba... aroma de flirt in aer. Ne intelegeam din priviri de multe ori, ne tachinam si ne jucam din te miri ce. Deseori, ne iesea atat de bine ca ne amuzam copios de cat de bine treceam dintr-un cadru in altul.

‘Buna seara domnisoara. Incotro doriti sa mergem?’ (alta voce, alt ton, alt registru... a la taximetristi asa...)
‘Pai... si ziceam adresa casei noastre. Stiti, prima la stanga de pe bulevardul X. Va mai explic eu acolo.’
‘A, da? Inteleg.... las’ ca ne descurcam noi. V-au lasat pe mana mea prietenii... Trebuie sa am grija...”
‘Da, sigur, asa ar fi recomandat...”
‘Mai ales ca sunteti singurica la ora asta cu mine... ma obliga...’
‘...’ ............ erau momente cand abia ma abtineam.

Ne jucam de-a flirtul pana acasa. Functie de dispozitie si moment... erau seri in care faceam pe tafnoasa sau pe super disponibila, sau intalniri in care soferul meu nu mai coopera ca altadata, avea rute ocolitoare sau efectiv se dadea la domnisoara din spate asa tare ca ne bufnea rasul si stricam jucaria, amuzandu-ne de cat eram de buni cu teatrul nostru.

De atunci, ani de zile la rand, de cate ori ramaneam tarziu la birou si ramaneam blocata pentru ca nu mai gaseam taxiuri, reveneam la jocul nostru. ‘Si, un taxi in seara asta pentru domnisoara? La noi servicii din cele mai prompte si sigure’... Il iubeam pentru momentele in care i s i d a d e a s e a m a ca am nevoie de el. Dar si pentru ca ii placea sa mentina vii niste obiceiuri ale noastre, doar ale noastre. Si nu erau putine... as putea sa fac o lista de top 10 on the spot.

Stiu ca e banal si copilaresc. Ei bine, poate fi! Atata vreme cat am gasit puterea de a zambi, de a glumi si de a ne juca precum copiii uneori, lucrurile s-au intamplat frumos si timpul curgea cu bine. Cand s-a terminat cu cheful de gluma, s-a dus si joaca... Nici nu am bagat de seama cand s-a inchis dispeceratul, ca masina nu a vrut sa mai porneasca din loc, ca soferul si-a dat demisia... a dat faliment afacerea cu totul...

Intre timp, mi-am luat masina, nu mai am nevoie de taxi, doar din cand in cand, privind in retrovizoare, imi amintesc de momentele astea. Aveam stofa de actori...

Pentru Principessa


What would life be like if we had no courage to attempt anything?"
Vincent Van Gogh


Asta este citatul pe care mi l-ai dedicat astazi, draga mea Principessa, pe yahoo. Fireste ca m-ai pus pe ganduri, ca intr-o zi din asta ploioasa si trista cea mai la indemana stare este una semi-depresiva. Si in prim plan la ganduri acolo... regretele si senzatia iminenta ca, de fapt, ce ai... nu vrei. Sau nu e ce trebuie. Sau ce ti-ai dori nu ai, si sigur nu vei avea niciodata sau, ma rog... va veni eventual suficient de tarziu cat sa te umpli din nou de regrete, si sa imbatranesti, sa nu te mai poti bucura cu aceeasi intensitate de orice oportunitate...

Un prieten mi-a spus ieri ca asteapta sa se indragosteasca, sa cunoasca o tipa care sa 'ii ia aerul'. Mi-a placut cum a zis-o, dar pe urma i-am deslusit si disperarea: 'pai, din cate am vazut eu pana acum (adica pana pe la 34 ani ai lui), chestiile astea se intampla cam o data la 10 ani'. Ah, ironia sortii. Ce faci in timpul asta? Cauti? Obosesti cautand? Te pui pe regrete? Pur si simplu nu mai faci nimic? Ce inseamna sa nu faci nimic? Trece ziua, vine noaptea, next day... Disperi?

Mie mi se intampla toate astea uneori. Ba vin toate deodata si nu le mai pot deslusi, ba se limpezeste orizontul si inteleg ca e bine sa le iau pe rand, la relanti eventual, nu de alta dar obosesc, si iar ma ia tavalugul. Si cand sunt ca acum, calma si nostalgica si realista (cred), imi dau seama ca nu regret diverse lucruri care mi s-au intamplat. Poate ca unele decizii au fost gresite, poate ca deseori nu m-am gandit de doua ori inainte sa ma arunc in fapte si de aia am pierdut ce imi doream... Poate ca nu a fost sa fie asa cum am vrut eu. Dar oricum, uneori a m i n c e r c a t, m - a m i n c u m e t a t sa fac una sau alta ca sa gasesc ce caut, vorba lui van Gogh, prezent aici, in discutia noastra. Sigur insa as fi putut sa incerc mai mult. Si iti spun sincer, asa de tare mi-as dori sa fac mai multe din seria asta, sa am timp si dispozitie sa experimentez cat se poate de multe lucruri. Intram in alta chestiune, aia in care mi-ar placea sa ma apuc de o analiza a ceea ce fac eu in fiecare zi, sa imi dau seama de ce as putea sa ma dispensez si sa renunt la lucrurile inutile care imi ocupa timp. Si timpul asta ramas gol sa il pot umple cu lucruri noi, dupa care tanjesc si pe care nu am apucat niciodata sa le fac. De la nimicuri, la mari vise. Ca sa fac asta, nu as avea o problema de timp. Ci de curaj si de puterea de a infrunta adevarul. Nu am curajul sa incerc orice (...din ce in ce... :o)), dar tare mi-as fi dorit sa il am...

Poate daca ne gandim mai mult si mai bine la chestiunea asta, capatam mai multa putere... Noi avem oricum resurse, nu? Stim bine ca putem sa trecem si prin una, si prin alta... am dovedit ca ne ridicam si mergem mai departe. Partea buna e ca uite, dupa fiecare experienta grea, tot invatam ceva. Ce ar fi viata fara griji, Principessa? Ce ar fi daca nu am sti ce inseamna sa iubesti si sa suferi din dragoste? Sau daca nu am dori sa realizam mai multe in meseria noastra, daca nu ne-am lovi de bariere, daca nu am avea piedici la fiecare pas? Unde ar fi sarea si piperul fara o aventura nebuna, fara o cearta adevarata, fara orgolii si fara asteptari desarte? Pai eu zic ca asumarea de riscuri si grijile implicite... dau sarea si piperul in ce facem. Ca fericirea e facuta din bucatele mici si momente distincte, speciale, si ca e important sa constientizezi si sa traiesti la maxim fiecare clipa. Chiar si momente ca astea, de semi-depresie, in zile ploioase. Bine ca suntem aici, sa le traim. Si bine ca ne pun pe ganduri vorbe ca cele de mai sus. Mai grav daca nu am fi reactionat deloc... nu?

22 oct. 2007

Incepatorii prin nameti







Am fost la munte weekendul asta si tot drumul pana acolo am povestit cat de furmos este iarna in zona in care mergem. Dealuri impadurite, casute raspandite din loc in loc, gospodarii singuratice, aer curat, semi-salbaticie, un peisaj idilic. Si am mai povestit prin ce peripetii am trecut ultima oara, in februarie anul asta, cand am mers acolo si ne-am impotmolit in nameti si am trecut prin super emotii pana am iesit cu fata curata la drum.

Ei bine, sambata a fost ceata si ploaie, o vreme usor deprimanta, umezeala si liniste pe drumeaguri si in curtile oamenilor. Pe ici, pe colo, cate o gaina, o oaie bezmetica sau un caine ratacit si fum iesind din cosurile caselor. Un miros puternic de brad ars, totul ca de poveste. Am facut o plimbare lunga si, chiar daca ne-au inghetat urechile bocna, ne-am bucurat de pacea locurilor. Deci sambata, o toamna rece dar linistita.

Peste noapte, surpriza. A nins in continuu, asa ca duminica dimineata ne-am trezit in povestea mea (fireste ca am cobit, da?!): nameti, ninsoare, vant, zapada viscolita, drumuri blocate, gheata si... noi toti, oameni si masini impotmoliti de troieni. Iarna nebuna!

E prima iarna care da peste masinuta mea... M-am urcat si eu la volan pret de 5 minute sa vad ‘cum e’ cand iti patineaza cauciucurile si nu te poti muta din loc. Intre noi fie vorba, am reusit sa ies din blocaj, dar am fugit rupand pamantul de ce a urmat. Mai bine in comitetul de sprijin decat pe scaunul soferului. Am reusit sa facem cei aproape 2 km pana la drumul principal intr-o ora si jumatate, cam 6 masini, fiecare impinsa si trasa de toate partile, fiecare cu emotiile si povestea ei. Pe DN alte surprize, cozi interminabile, dar totusi, am ajuns acasa – si fata si masina, intacte - sa scriu toate astea, spre amintire.

Si spre concluzie:




  • daca eram singura, acolo ramaneam... mi se prelungea weekendul si va scriam despre cum e intr-o zi de munca... in salbaticie, nu in trafic stresant de oras (not too bad actually...)

  • traiasca barbatii si ce bine ca se pricep la masini si nu se sperie de derapaje, ba chiar ii amuza clipele astea!

  • traiasca solidaritatea umana! :o) (tot acolo as fi fost si acum, fara ceilalti)

  • trebuie neaparat sa imi cumpar cauciuri de iarna

  • habar nu am unde sa depozitez cauciucurile de vara!!!!

  • asta era ultima cheltuiala la care ma gandeam eu in aceste zile minunate....

  • sper sa ma descurc cu primul polei prin Bucuresti

  • probabil cand vine ninsoarea ma intorc la prima mea iubire – metroul! :o)

16 oct. 2007

Vise


Intr-o lume perfecta, as avea o familie cu 2 copii. As avea un sot cu care m-as intelege foarte bine si pe care l-as iubi pur si simplu pentru ca este asa cum este. Viata noastra ar decurge si cu bune si cu rele, dar am fi fericiti impreuna si asta ar fi prima concluzie a fiecaruia. Orice compromis as face in legatura cu viata noastra, nu ar trebui sa ma lezeze foarte tare si as reusi sa trec peste greutati pentru ca ne-am intelege mult prea bine emotiile. Ne-am oferi clipe frumoase si ne-am ajuta reciproc, am fi impliniti unul cu altul. As fi mult mai optimista si increzatoare.

As avea un baietel si o fetita, pe care i-ar chema intr-un fel anume (nu m-am decis, dar daca lumea ar fi perfecta, numele sigur ar fi perfecte). As fi o mama foarte buna, copiii mei ar creste cu multa incredere in ei si in oamenii din jur. I-as ajuta sa inteleaga ‘lucruri’, sa faca primii pasi si sa decodifice lesne ce se intampla in jurul lor. As reinvata cu nesat de la ei cum e sa fii copil, din nou. Ar creste sanatosi, ar deveni oameni mari si responsabili, ar face exact ceea ce le place, ar fi fericiti. S-ar putea baza intotdeauna pe mama si pe tata.

As avea un caine de talie medie, flocos, ascultator si jucaus (pe care sigur l-as lasa sa intre si in casa). L-ar chema Athos, in amintirea primului meu caine, de care nu am stiut sa am grija si pe care l-am abandonat.

As avea o casa foarte calda, cu o gradina in spate si multa verdeata. As gati intr-o bucatarie mare, spatioasa si luminoasa, super dotata cu tot felul de aparatele. As stii sa fac tot felul de bunatati si as avea timp pentru asta, pentru ca m-ar relaxa formidabil. As avea o mica crama cu vinuri bune din care sa beau seara, cu sotul meu, la lumina lumanarilor multe pe care le-as putea pune peste tot in living. Sa zic ca mi-as dori si un semineu.. Da, mi-as dori unul adevarat, functional, in care iarna sa arda lemne, in casa sa miroaa a brad ars si sa se auda glasurile si tropaitul copiilor. Am avea un dormitor in nunate de mov si lila, un spatiu mare, special si n u m a i a l m e u pentru haine, pantofi, multe genti mari si alte lucruri doar pentru mine (pe care mi le-as cumpara cu cap). As avea o biblioteca, multe carti, timp sa citesc, loc special pentru citit, as avea multe flori frumoase peste tot in casa.

Intr-o lume perfecta as avea mereu cel mult 65 kilograme, as merge la sala de 3 ori pe saptamana, as avea mereu timp si chef pentru inot si jogging.

As conduce o Toyota Rav 4, grena, cu interior crem cu grena (nici nu stiu daca exista combinatia asta, dar asa ar fi ideal.)

As lucra intr-un loc unde m-as duce cu mare placere. Jobul meu ar trebui sa implice creativitate, brainstorminguri, strategii si povesti frumoase in spatele lor. Oricum, provocari, alerta, dinamism – dar nu cat sa obosesc prea tare. Programul de lucru ar trebui sa se termine la 5 jumate, 6 cel tarziu.

Intr-o lume perfecta as avea-o pe mama alaturi de mine, sanatoasa si fericita. Am avea timp sa ne bem cafeaua impreuna si sa povestim despre ce s-a mai intamplat, sa ii ascult gandurile si povetele, sa ii vorbesc de planuri si sa fie incantata. As sti-o mereu in siguranta, sotul meu ar aprecia-o si copiii mei ar invata si ei, alaturi de ea, tot ce pentru mine acum este de nepretuit.

Intr-o lume perfecta as merge cu familia mea in concedii pe care ni le-am planui din timp si pe care le-am petrece exact asa cum am vrea, fara reguli, fara planificari speciale, fara constrangeri.

Mi-as pastra actualii prieteni buni, ar ramane langa mine. Ar veni deseori in vizita si am petrece impreuna seri relaxante si vesele. Ideal, am juca scrabble, rummy si bridge (poate invat si eu candva). Prietenele mele ar veni sa bem o cafea deseori si am sta la taclalale cu orele.

As avea mai multa incredere in mine si in cei din jurul meu, as fi o persoana draguta, as face mult bine deseori, i-as ajuta pe cei care mi-ar cere asta. As face multe cadouri celor dragi. As avea timp mereu pentru chestii de genul asta si as fi fericita si multumita ca reusesc sa o fac.

Intr-o lume perfecta nu as ajunge niciodata sa fiu mahnita, trista, nici nu as supara pe cineva vreodata pentru ca nu ar fi nevoie. Toate lucrurile la care tin mi-ar fi la indemana. As constientiza in fiecare clipa cum toate aceste lucruri imi implinesc viata si ca sunt atat de fericita ca le am.

10 oct. 2007

Vesti proaste si prost spuse


Sunt obosita si ingrijorata. Nu e ‘just another tough day’, pur si simplu m-au cam napadit grijile pentru ca mama e in spital deja de zile multe, trece prin investigatii deja suspecte si nimeni nu imi poate spune nimic. Deja clasic.

Astazi am dat din intamplare de ‘d-na doctor’, pe coridor. E formidabil ce aer distant par sa aiba acesti oameni in timp ce lucreaza – ca asta fac in spital, nu? Lucreaza. Sau sa fie un aer preocupat, dar nu as garanta ca preocuparile sunt mereu legate de pacientul pe care tocmai l-au vazut. Nu zic ca nu le pasa, am prieteni medici si am stat de vorba de multa ori pe tema asta. Adevarul se afla pe la fiecare in alta zona si depinde atat de mult de persoana in cauza. O sa fiu indulgenta: probabil si din instinct de conservare fata de atata durere, boala si necazuri, abordeaza aerul asta mereu de nu indraznesti sa te apropii, nu stii cum sa pui problema, nu iti dai seama daca iti raspunde sau te executa cu cine stie ce vorba. Si oricum, sunt MEREU grabiti.

Astazi am indraznit, am intervenit si am intrebat-o de problema mea. ‘Ce are mama?” Si asa ajung la a doua mare frustrare de care m-am lovit de cate ori am ajuns sa comunic cu medici. ‘Nu stiu care e problema.’ Pot sa accept, dar nu pot sa nu ma declar teribil de frustrata. ‘Am vrut sa investighez cat mai multe piste, dar nu stiu acum ce are. Si va recomand sa continuam investigatiile, dar mai ales sa incercati in alt loc, mai dotat din punct de vedere tehnologic.’ Mi-a mai spus cateva lucruri, mentionand termeni medicali. Am ciulit urechile ca elefantul si in mintea mea imi tot spuneam ‘Retine, retine, retine cuvantul asta’, in ideea ca mai tarziu o sa caut pe Internet (fireste, m-as putea abtine??!!). Bineinteles ca l-am uitat. Era vorba de niste depuneri ciudate pe osul cutiei craniene – dar tot ce am retinut a fost cand a zis ‘foarte neaos spus – niste gauri’. Nu pot sa caut ‘gauri in osul cranian’ pe Internet si sa si gasesc lucruri relevante, sa fim seriosi :-(. Ai simt ca am nevoie de informatii :-((.

Mai tarziu, in discutie, imi spune ca vrea sa elimine toate ‘cele rele’. Am apreciat ca nu a folosit direct termeni scary, dar eu cautam un ‘ceva’, asa ca atunci cand am intrebat-o de tumoare (folosind exact acest cuvant) a confirmat ca asta ar trebui investigat. M-am racit. A semnat o reteta si a fugit, iar de maine e la un simpozion international. Case closed.

Pentru mine, s-a cam rupt filmul, cred ca m-am resemnat instant, poate si pentru ca nu am stiut cum e bine sa reactionezi la o astfel de ‘ipoteza’. Mai tarziu, in masina, m-am decis ca voi trata chestia asta cu incredere. ‘Sigur nu e vorba de asta si sigur ca e bine sa facem toate analizele posibile si imposibile ca sa eliminam teoria groazei.’ (bina macar ca in mod constient fac tot posibilul sa ma imbarbatez)

Oricum, din toata discutia aia de pe coridor, evident purtata intr-un loc si un moment nepotrivite, eu am ramas in minte doar cu acest cuvant. Tumoare. Ma intreb cum as fi acum daca tot contextul asta ar fi fost diferit – daca am fi avut unde sa stam de vorba, daca as fi primit niste explicatii mai pe intelesul meu, daca m-ar fi ajutat sa vizualizez urmatorii pasi mai logic decat imi este acum capul. Cu siguranta suparata, ingrijorata, dar poate cu niste dileme in minus... nu?! Din respect pentru prietenii mei medici, nu voi continua sa blamez. Nu mai spun acum decat ca sunt ingrijorata si habar nu am ce sa fac, ca simt ca peste tot voi da de aceeasi atitudine.

Si pentru ca imi plac ‘PS-urile’ apoteotice.. nu ma voi abtine nici acum... Mama a auzit discutia. :-(

8 oct. 2007

Intr-un aeroport


Sa revin la povestea vizitei in Ungaria, cu finalul apoteotic din aeroport. Pe scurt (pentru ca urmeaza un post mai lung) - daca Taromul nu jubileaza, nici cu Malev nu mi-e rusine!

Ca sa nu incurc planurile gazdelor mele (sau ca sa scap mai repede!?!) m-am oferit sa plec spre Budapesta odata cu ceilalti oaspeti, care se duceau spre destinatii diferite. Asta insemna ca voi ajunge cu 4 ore inainte de plecarea avionului meu spre casa. Aveam de mers cam 300 km din localitatea in care am stat pana la Budapesta, apoi 4 ore de ars in aeroport. Nu-i bai, mi-am zis. Drumul e drum si pe urma citesc, ba poate ajung sa fac un early check-in si dau iama prin duty free. Tentant.

Zis si facut. Am mai pierdut jumatate de ora cu ceilalti colegi, am luat pranzul impreuna si apoi ne-am imbratisat de ‘la revedere, nice to meet you, hope we see each other soon... blah blah blah’... Fuga fuga spre terminalul B, ma indrept increzatoare spre check-in.

- Fiti draguta (...desi sansele sunt slabe...), avionul meu pleaca peste 4 ore, credeti ca e posibil sa fac acum check-in... m-ar ajuta sa scap de bagaj...
- Teoretic se poate. Catre ce destinatie mergeti?
- Bucuresti
liniste
- Da, ar trebui sa se poata, dar mie nu imi merge aparatul. Va rog sa va adresati operatoarelor de la casele 1-3, pentru business class. Poate merge acolo.

Inca imi pastrez increderea, ajung fuga la business class, aceeasi poveste. Aici raspuns raspicat: - Acum ma ocup de destinatia P A R I S. Va rog sa reveniti peste 2 ore, cand e marcat pe bilet ca se face check-inul.

Ok, nu am noroc nici cat o farama, dar nici nu ma supar. Pana la urma, regula e regula si nu e cazul sa ma apuce pe mine fitzele si nici sa ma las orbita de mirajul duty free. Poate sa mai astepte. Oricum, o sa am vreme destula 2 ore.

Ma asez cuminte pe un scaun, scot cartea, ma pun pe citit. Mai tarziu, strabat coridorul pustiu din fata caselor de check-in si intru sa beau o cafea. In bar, sunt apostrofata ca ‘hey lady, nu se fumeaza’. Ba se fumeaza! Uite semnul acolo si uite ca cei de la bar mi-au dat si scrumiera. Nemultumitul fuge de langa mine, dar sunt foarte hotarata sa nu imi pese. Asta e viata. Si eu inhalez ce nu imi convine de cand am venit aici si nu am ce face!

Cu 20 minute inainte de check in ma ridic si ma gandesc sa imi mai incerc o data norocul. Cand ies, stupoare. Ca din senin, tot coridorul e plin de oameni, cozile au rasarit din neant, totul freamata. Inca relativ linistita, caut casa pentru Bucuresti (evident neanuntata inca) si in drum ma lovesc de miraculoasele aparate de ‘fast check-in’. Asta e – m-a lovit norocul. O domnisoara draguta imi explica cum se face, ma asista, imi scoate un bilet electronic si mandra imi arata: - Aveti un loc foarte bun, A3, chiar la intrare. Apoi se uita la ce aveam in mana si zice: - Aveti bagaj de declarat? Eu privind in jos spre trolerul meu (din ala mic, mic)... zic... – Da... – OK, poftiti la coada de aici (unde era o casa speciala pentru ‘fast check-in).

Ma asez pe coada. In fata mea, 3 persoane. Intra primul, intra al doilea, la al treilea o vad pe operatoare ca incepe sa se foiasca, uitandu-se (mai mult prin decat) spre mine si cei din spatele meu. Dupa cateva momente, fix cand sa inaintez spre ea, isi ia inima in dinti: - Banda de bagaje s-a blocat si trebuie eliberata, iar eu ies din tura in 10 minute, va rog sa va mutati la casa de alaturi (unde fireste era o alta coada). In spatele meu, un rus zgomotos, incepe sa faca scandal, se agita, vorbeste tare.

Ma prind ca de fapt de aia erau toate cozile alea si incep sa ma ingrijorez. Rusul in timpul asta vocifereaza pana cand tipa il primeste, ii ia bagajul si in 10 secunde rusul nostru pleaca, cu check-inul facut. Raman m a s c a ! Pai, era in spatele meu! Ii zic vreo doua dar probabil ca nu ridic suficient vocea pentru ca da din umeri si efectiv pleaca. Un grup de (zidari??!!) nemti de la ‘cealalta’ coada se ofera sa ma primeasca in fata lor, fireste ca refuz, ca doar sunt prea nervoasa sa mai accept politeturi. Si urmeaza asteptarea. 5 minute, 10, 20, 30... Pe tocuri, ‘posetuta’ mea grea, nervi cat cuprinde.... Si deodata stupoare. Apare un nene cu o operatoare, se duc in fata, el isi ia biletul si pleaca. Mai apare unul, aceeasi insotitoare, aceeasi poveste. Tipa striga: - E cineva aici care NU are bagaje de declarat? Din spatele meu apar cel putin 5 persoane cu bagaje EXACT ca ale mele, isi iau biletul si pleaca. Ma duc spre ea: - Asta e bagajul meu, m-ati vazut aici de cel putin 40 minute, Vreti sa spuneti ca pot sa intru cu el fara probleme? Aia masca... – Da... Daca nu am strans pe nimeni pana acum de gat nu puteam sa o fac atunci, in vazul tuturor, dar asta a fost primul instinct. Imi vede biletul electronic emis la ‘fast check-in’ si imi spune... – Puteti intra... Am injurat in romaneste. Cam ca la usa cortului dar am plecat spre control pasapoarte fara alte comentarii.

Nenea de aici se uita la pasaport, se uita la bilet, strange putin din nas. – Da stiu, sunt din Romania, nu iti place... stiu... da-mi pasaportul mai repede si hai sa terminam mascarada asta... imi zic in gand. Plec dar pentru o clipa ma gandesc sa verific. Cand ma uit pe bilet constat ca eram “Mr. Angelo Popescu”. Cu gandul la duty free, trec repede peste situatie... rezolv eu cumva in avion.

Urmeaza coada de la verificare bagaje. Alte 15 minute. Dezbracarea de rigoare, jos cureaua, jos sacoul, pa ceas... Eu cu ochii pe el (mai am 40 minute pana la imbarcare). Fug sa imi intampin bagajul. STOP banda. Cu ochii pe un ecran in care era evident ca se vedeau desuurile si intimitatile mele de prin geanta, un el si o ea comenteaza aprins in ungureste. Ea ii arata ca ceva n u e OK. Am injurat din nou, mi-am adus aminte de regula aia cu 150 ml lichid la bagajul de mana, dar mai ales, de cosmeticalele mele. In fractiuni de secunda am facut schema cu ce stiam ca e acolo, parfum, demachiant, spuma de par, pasta de dinti, lotiuni si creme... dar mai ales solutia pentru lentile de contact, de care a m n e v o i e mereu!!! Fuck. Tipul vine spre mine, ma pune sa deschid trollerul, se duce direct spre gentuta cu cosmetice si incepe sa scoata de acolo tot ce avea forma de sticla. Partea interesanta, probabil prea satul si blazat de meseria cu pricina, nici macar nu se uita la mine, in schimb toate cele aterizeaza d i r e c t intr-un tomberon special amplasat langa banda. Am timp si de glume, ii zic in engleza: - Ok, No problem. I will survive. Din 2 una: ori a functionat strategia mea si relaxarea afisata, ori concentrandu-se pe punctul unde au gasit mai multe lichide nu le-au vazut pe celelalte. Adica fix sticluta cu solutie pentru lentilele de contact, parfumul – asezate pentru economie de spatiu in alte locuri, pe sub haine. Profit de faptul ca pleaca o clipa, inchid bagajul, ma imbrac, ma incing, ma pun de acord cu timpul si fuga spre... duty free. Pe drum mai verific o data poarta la care trebui sa ajung, remarc ca nu e mult de mers si o iau la goana prin (cele doar 3) magazine.

Dezamagire mai mare nici ca am avut. Imi doream un magnet (fac colectie cu magneti de prin diverse tari – aviz amatorilor), trebuia sa cumpar niste cadouri, ceva ciocolata pentru prieteni... Nu am gasit nimic care sa imi faca cu ochiul in cele 10 minute pe care le-am mai avut. Dintre toate, m-am ales cu ciocolata si cu un amarat si amar de Unicum (bleah!), smuls in graba din galantarul pentru impulse shopping de langa casa de marcat. Si cu o coada la care am stat alte 10 minute!!!

Ajung la poarta de imbarcare amarata, obosita, satula de stat in picioare si abia asteptand sa ma asez. Se anunta intarziere de 30 minute, ma decid ca am timp sa fug pentru un pp, cand revin, era aproape gata imbarcarea. In avion, ma asez pe scaunul 3A, ca peste 5 minute sa vina, firesc, domnul Angelo Popescu si sa-si revendice drepturile. O insotitoare de bord draguta (poate ceva din privirea mea i-a spus cat eram de satula), m-a mutat in spatele avionului unde peste alte 3 minute a aparut un alt domn, cu aceeasi poveste. Am asteptat ca toata lumea sa se aseze astfel incat sa ma puna pe un scaun liber. Si am reusit. Undeva pe la mijloc, am nimerit intre o doamna micuta si agitata, cu parul alb si figura de orice altceva decat de zburat cu avionul nu... si un domn, de asemenea, cel putin octogenar. M-am concentrat pe citit cateva minute bune, neputand sa nu aud cum conationali de-ai nostri isi vorbeau de pe scaune diferite, de la cateva randuri distanta, ca in piata: '- Baaaai, ti-au dat astia loc la business class? Cum e bah acolo? Ti-ai scos parleala.' Dupa 10 minute de liniste, domnul de langaintra intr-o vorba decenta si lunga cu mine si imi predica despre cum incalzirea globala este o mare cacialma mediatica si ca in Suedia, la el acasa, nu e asa de cald ca la noi, in Bucuresti, doar ca anul asta intr-adevar a fost un pic mai cald decat de obicei si acum a venit frigul mai repede decat s-a asteptat astfel incat a trebuit sa isi bage florile in casa si ca de aia a venit el acum, cand e mai racoare si ca e curios sa vada Casa Poporului si mai ales Muzeul Satului si apoi sa fuga un pic in Moldova la manastiri dar ca inainte sta sa vada ce mai e nou prin caitala si cum se manifesta dezvoltarea economica pe strazile orasului si in privirile oamenilor dar ca spera ca va avea noroc ca traficul nu mai e la fel ca in primavara cand a fost ultima oara si s-a intalnit cu niste prieteni pe care nu i-a mai vazut din 1969 cand eu nici nu ma nascusem, cand restaurantele aveau meniuri lungi cat o zi de post dar de mancat mancai doar ce avea bucatarul dosit pe sub tejghea in ziua respectiva si ..................... dupa o ora am scapat de confesiuni.

Fericita ca nu am de recuperat bagaj, dar cu un bagaj de mana usurat si cu gaura evidenta in bugetul pentru creme si cosmeticale.... am ajuns extenuata pe mainile Irinei si a lui Marko. Seara nu s-a terminat aici, dar continuarea ma poarta in spital, unde mama fusese internata cat eu am calatorit in Ungaria. Voi povesti altadata despre spagi la portari, doctori monosilabici, asistente megalomane si infirmiere obraznice. Nu acum.


In concluzie:
Malev sucks.
Nu sunt asa descurcareata cum credeam ca sunt.
Nu sunt atenta, nu verific acte si documente.
Nu stiu sa ma fac auzita cand sunt in public.
Am ajuns acasa cu peste 400 ml lichid.
Am priza la octogenari. ;-)

7 oct. 2007

De prin Ungaria


Am fost in Ungaria saptamana trecuta, intr-un schimb de experienta. OK, recunosc, probabil ca am plecat cu mintea deja setata ca nu voi vedea mare lucru si ca nu ma voi simti extraordinar. Si nu prea m-am inselat. Cele 2 zile petrecute acolo au fost formale si chiar.. mai putin de atat. Pline de zambete inghetate si maini stranse cu tot felul de persoane, care mai de care mai dragute pana la primele cuvinte. ‘-Sunt Andreea, din Romania.’ ‘-Romania? A... da...’ si simteam cum se strica atmosfera. Ce e chestia asta?, m-am intrebat la un moment dat vazand ca mai toti au aceeasi reactie. Sunteti toti nebuni? Ce daca sunt din Romania? Sunt la fel de normala ca si voi, muncesc, am venit aici sa va cunosc si vad ca nu sunteti foarte diferiti de noi. Ba chiar, ma astept ca sunteti elevati, ca de aia lucrati intr-o multinationala care se pretinde o mare familie internationala. Familie... pana la prejudecatile astea nationaliste de care imi este evident ca nu sunteti in stare sa treceti. Din tot grupul pe care l-am cunoscut doar 2 persoane au fost realmente sincere si dragute, pastrand discutia in tonul si gestica perfect fireasca.

Dar, nu imi amintesc ca vreun coleg din compania sora sa ma fi intrebat cat am stat acolo ceva despre munca mea sau despre cum se petrec lucrurile la noi. Lasa ca ar fi putut sa ma intrebe ‘cati ani ai’ sau ‘unde locuiesti’ sau ‘de unde esti din romania’. Niciodata. Iar raspunsurile monosilabice la intrebarile mele m-au facut sa nu mai intreb nici eu nimic. Mi-a fost evident ca nu eram binevenita si ca nu e din cauza ca ei sunt prea ocupati. Mai erau cu mine si oaspeti din vestul Europei si pentru ei abundau zambetele.

In prima seara am intarziat din motive obiective la cina cam un sfert de ora. Cand am ajuns in restaurantul hotelului, m-am indreptat catre masa echipei organizatoare (atentie - - echipa de organizare!!!!) si mi-am cerut scuze. La care gazda mea, cu functie si titlu si aere pe masura imi replica: “Nici o problema. Dupa cum vezi toate locurile de aici s-au ocupat te rog cauta-ti un loc la alta masa, libera’. Bine. Am mancat singura in seara aia. Un prieten mi-a spus ca am gresit ramanand in restaurant. Ca ar fi trebuit sa fac o pirueta si sa dispar ca sa inteleaga cat a fost de nepoliticoasa. Sa fim seriosi: nici nu i-ar fi pasat. Sau poate sa fie un semn faptul ca dupa cina a venit (acolo unde eu stateam s i n g u r a) sa imi spuna pe glas mieros: ‘cred ca esti un bun om de marketing’. Eu intreb de ce. Ea spune ca sunt o tipa dinamica si ca simte ca sunt potrivita pentru ce fac. Stupoare. Ce e asta? Habar nu avea cu ce ma ocup, ca nu avusese interesul sa afle. Sau poate cartea mea de vizita i-a soptit tot... Mi s-a facut realmente scarba. Am papat linguseala ca sa salvez aparentele si dupa un pahar de vin m-am retras asteptand cumintica sa vad cum stam cu schimbul de experienta de a doua zi. Dupa ce ca nu aveti 7 ani de acasa si ochi decat pentru sarmantii cu pozitie din vest, bag sama ca stati prost si cu salvatul aparentelor.

Nu voi scrie nimic despre evenimentul la care am participat. Ar suna a lauda si nu imi sta in fire, dar va garantez – si acum ma adresez in special colegilor mei - ca suntem buni, noi romanii. Nu degeaba suntem dati exemplu in marea familie internationala. Macar ca punem al naibii de mult suflet in ce facem si ca suntem cu 10 trepte peste ca ospitalitate si tot ar trebui sa fim mandri! Daca cineva vrea sa afle cum si-au tratat clientii, sunt aici, cu poze si schema evenimentului. Si garantez ca o sa fiti in asentimentul meu ca, nu doar putem, facem mai mult!

Din seria periajului fals si ieftin m-am ales cu ceva bun. Desi sigur nu s-a intamplat pentru ca ar fi avut ceva remuscari, ci in special pentru oaspetii si de prin vest, gazda noastra ne-a oferit cu gentilete o surpriza. Ar fi bine sa trec acum la partea draguta a vizitei mele si sa va spun ca....

... ei bine, am experimentat pentru prima data un ‘thai massage’. Mai mult, mi-am dat seama ca am vazut pentru prima data in carne si oase o adevarata thailandeza. Micuta, firava, cu trasaturi extrem de delicate, un chip tare bland si privirea curioasa, dar sfioasa. Ceva special. Nu m-am asteptat ca bratele ei sa ascunda o asemenea putere si in nici un caz nu m-am asteptat la un masaj pe cat de relaxant, pe atat de dur in anumite momente. Nu am stiut ca am atatia muschi, ca oasele imi pot trosni din te miri ce incheietura sau ca exista atatea pozitii in care poti sta astfel incat sa iti descoperi cine stie ce tendoane intepenite. Jesus. A fost... incredibil. Masajul asta a insemnat ca micuta thailandeza m-a scotocit de la degetele picioarelor pana in varful capului, p e s t e t o t. Mai putin abdomenul – dar sa fiu sincera nici nu cred ca as mai fi rezistat. Dupa o ora de tranteli, icneli si chiar rasete (unele pozitii absolut ilare), micuta mea s-a oprit. In tot timpul asta, daca a fost nevoie sa comunice cu mine, a facut-o pe limba ei, in soapta, asa ca trebuia sa ma concentrez la max ca sa ma prind ce vrea. 'A, sa ma intorc pe spate. Bun, acum te vei urca pe mine. Cu picioarele. Bine. Deci sa ridic picioarele in echer, bine, perfect drepte...' Nu ma puteam abtine sa nu rad. Dupa o vreme, a inceput si ea sa rada. Faza tare, la un moment dat cand din ras aproape am dat in plans de durere imi spune (de data asta in engleza): ‘c r y i f y o u w a n t’. Nu vreau sa plang, nu sunt aici sa plang. Heeeelllloooo – asta e un masaj, ar trebui sa ma relaxez, de ce ma chinui atat??!! Una peste alta, am iesit cu zambetul de buze, convinsa ca a doua zi ma voi trezi cu vanatai pe tot corpul. Am remunerat-o generos si asta nu neaparat pentru masaj, ci pentru ca a fost extrem de simpatica si draguta in timpul dramei mele... fizice.

Dupa care am plecat din nou printre colegii din marea familie... si am tratat cu dosul toate reactiile ulterioare, la fel de ieftine, false sau lingusitoare ca in ziua precedenta. Si cand am plecat i-am promis ca o vom chema si noi cand vom avea un proiect similar. Abia astept sa o vad pe terenul meu! :-)

Saptamana excelenta tuturor!

PS: Nu am nici o vanataie, nicaieri. :-)

PPS: Povestea Ungaria nu ar fi completa daca nu spun ca un nene artist mi-a facut un portret/caricatura in creion (prezenta lui acolo era poarte din eveniment). Chiar imi place. Poate ajung sa am timp sa scanez pentru aici. De remarcat ca am intrat printre primii la desenat, din aceleasi considerente de politica si linguseala ieftina. M-as fi descurcat si singura daca as fi vrut!

2 oct. 2007

Vindecari


Ma bucur sa constat ca de cativa ani incoace nu ma mai sperie singuratatea asa cum o facea altadata. Imi amintesc si astazi ziua in care Irina, prietena mea ce mai buna, mi-a spus ‘casa noastra e goala; te poti muta acolo oricand doresti sa iti limpezesti gandurile; vei avea timp de tine si vei putea face lucruri pe care pana acum nici nu le-ai incercat pentru ca tot timpul ai stat ba cu familia, ba cu prietenul’.

Am reusit atunci si a fost foarte bine. Am stat acolo 6 luni si am invatat, ca un copil mic, sa incep sa am grija de mine mai intai si sa imi ocup, la nevoie, tot timpul cu acest lucru. Am invatat sa ma bucur de clipe in care prezenta altcuiva sa nu fie neaparat necesara pentru a ma simti bine. Si acum stau si ma gandesc cat de disperata eram ca vine o zi de sambata si nu am ce face. Cum niciodata nu locuisem singura, ecuatia din mintea mea era una si buna: daca sunt singura, nu am ce face.. Si ma panicam efectiv. Atunci am descoperit bucuria de a-mi face planul zilei mele la cafeaua mea. Nu orice fel de plan, ci exact ala de care am chef, planul care poate sa sufere orice fel de amanari. Aveam deja 27 sau 28 ani cand am inceput sa gust din plin din frenezia timpului care curge NUMAI PENTRU MINE. Tarziu, dar tot e bine, nu?!

Ce bine e sa lancezesti la televizor toata ziua daca de asta ai chef sa faci! Cat de excelenta poate fi o baie cu spuma in miezul zilei sau ce bine e sa treci prin tot procesul unui machiaj doar pentru ca ai chef sa iti ‘pictezi’ trasaturile. Am inceput sa pierd ore in sir in librarii, la cosmetica, in magazine, la cinema sau chiar colorand in carti de desenat pentru copii (nu vorbim acum de efectele secundare... numai portofelul meu stie...). Conteaza starea de spirit - evident ameliorata! Odata am citit intr-o cafenea cateva ore stand singurica, la o masa, doar de dragul de a face acest lucru acolo, singura. Altadata sigur as fi fost stanjenita si nu m-as fi simtit in elementul meu. Era insa o perioada in care ma descopeream si imi ofeream, cu sete, orice mica bucurie, mie. (Nu am mai ajuns sa citesc prin cafenele, dar ar trebui sa repoet experienta... mi-a placut fantastic!)

Ma simt bine singura de cand imi dau seama ca singuratatea este efectiv o stare de fapt. Pierdem atat de mult timp in viata incercand sa fugim de ea, dar nu ne gandim ca de fapt suntem mereu singuri in raport cu ceva. Sau cu cineva. Probabil ca cel mai singuri (si speriati) suntem atunci cand timpul ne este ocupat de ganduri si griji interioare. Acestea sunt momentele de maxima singuratate, de care nu putem fugi si pentru care consumam energie inutil tot incercand sa le evitam. M-am linistit din clipa in care am inceput sa discut si cu mine insami, nu doar cu prietenii si cu alte cunostinte. Pe langa discutiile banale de zi cu zi, am inceput sa vad cat de bine e sa iti propui tu, cu tine, lucruri simple sau heavy, si ce incantare poate fi, la final, realizarea (sau – de ce nu – omiterea lor). Totul dupa propriul chef.

Nu vreau sa ridic in slavi singuratatea. Nu e mai bine sa fii singur decat sa fii in compania cuiva – daca e cine trebuie. Ce vreau sa spun e ca e asa de bine, de important si de util pentru fieare dintre noi sa ne intoarcem din cand in cand catre noi insine, pentru o discutie sincera (ideal si indulgenta) in oglinda: esti multumit de ce ai facut in ultima vreme? ce ai chef sa faci azi? cand iti petreci putin timp si cu... mine?

De fiecare data cand am facut asta si am raspuns asa cum am simtit mai bine, am fost extrem de fericita. Inca o fac :o). De altfel, e si foarte confortabil. Nu ma aude si nu ma vede decat forma din oglinda :o).

1 oct. 2007

Crazyness


Astazi aniversez ceva. Nu va pot spune ce, poate candva, altadata, poate niciodata :-)

Oricum, melodia asta (multumesc stie el cui), spune multe despre starea de spirit cu care incep saptamana :-).



Sa ne fie bine!



http://www.youtube.com/watch?v=c_YQiIKVaQw
Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates